Am trăit s-o fac şi pe-asta. În weekend am “abordat” iar problema “Făgăraş”. Furăm două nopţi cu cortul cu gândul de a face traseul Bâlea – Podragu fără a exclude posibilitatea Moldoveanu. Ne-a ieşit totul, mai puţin Moldoveanu. Nu l-am atins nici de data asta, însă mai sunt weekenduri

Pe scurt, cam cum a fost: vineri seară am plecat 4 inşi din Bucureşti spre Bâlea. S-a circulat destul de ok, drumul destul de ok, nu foarte aglomerat. Pac, pac, dă-i pe Transfăgărăşan până la Bâlea. Parcarăm, căutarăm loc de cort pe un maidan, instalarăm cortul, făcurăm câteva poze la stele şi lună (care aproape era plină), mâncarăm nişte prostii şi ne băgarăm la somn. Noaptea a fost un vânt năpraznic, din-ăla haiducesc de credeam c-o să ne trezim la Victoria cu corturi cu tot. A fost ok, corturile au rezistat şi implicit noi în ele. Sâmbătă dimineaţa la 6 în picioare. Strânserăm corturile, mâncarăm alte prostii şi dă-i pe urcuşul ăla de la Bâlea spre Capra. Bun urcuş, iar priveliştea fu nemaipomenită. Am ajuns pe şaua aia, a Caprei sau cum s-o fi numind, şi dădurăm ochii cu primele raze de soare pe weekendul ăla. Dă-i spre lacul Capra, dăi pe x căldări laaaargi până la Fereastra Zmeilor. Cine ştie cunoaşte, acolo e locul ăla, “La trei paşi de moarte”. Părerea mea e că sunt numai doi paşi. Cu ditamai hăul în spate, ţine-te de lanţuri şi sârme, stăpâneşte-ţi tremurul picioarelor care dintrodată deveniseră picioroange de femeie speriată. Trecurăm cu bine, şi-apoi dăi mai departe.

Am ajuns în alt loc care, de periculos ce era nici nu cred că mai avea nume. Nu tu lanţuri, nu tu sârme. Dă-i şi fă bouldering Trecurăm cu chiu, cu vai şi de asta. Cu ameninţarea ploii în spate dă-i pe ultima căldare spre Podragu. Peisaj magnific, poze super tari. Sau, pe poloneza vulgară “doskonale”. Tot respectu’, i-am învăţat pe polonezi să zică “foarte bine” şi “super tare”.

“Doskonale, doskonale

Şi-n română super tare,

În engleză veri gud,

[prea vulgar şi rasist ca să fie introdus acest ultim vers]”

Coborâş abrupt spre Podragu care nu mai ieşea odată din ceaţă. Ne-am trezit cu cabana lângă noi, nu ştiu dacă noi am ajuns la ea sau ea a venit mai aproape de noi. Bere Ursus de 12 lei, odihnă, poveşti, măgari, străini, bagaje, întins corturi, dormit. Noaptea a fost mai groaznică decât precedenta. A plouat de ne-a rupt, curgeau râuri pe sub cort. Iar tunetul de la Podragu nu se compară cu niciun alt tunet, îţi garantez. Trecu şi noaptea aia, duminică dimineaţă la aceeaşi oră prea mică eram în picioare. Totul ud. Da’ merge, las’că o luăm prin altă parte, pe la Podrăgelu. Capre negre care ne priveau sfidător de prin vârfuri imposibile. Coborâş, urcuş, coborâş, urcuş, ceaţă, nevoi biologice care veneau ca o uşurare la propriu (mai puţine kile de cărat…). Urcuş până la Fereastra Zmeilor, acompaniaţi de aproape zero grade. Coborâre pe lângă salvamont, ajuns la Transfăgărăşan. Până la urmă cineva ne ia un om ca să aducă maşina de la Bâlea şi să ne întoarcem la Bucureşti. Poze, mulţi cocalari la cascada aia. Vine Florin cu cutia de căldură (alias maşina) şi arde-o-n depăşiri de raliu spre Bucureşti. Autostradă plină de cocalari şi simpatici. Bucureşti. Naşpa oraş.

Cam asta a fost în linii mari A fost mult mai tare decât am povestit eu aici, timpul nu prea îmi permite să detaliez. Mai bine las câteva poze să vorbească. Iar ca bonus îţi dau două fişiere pe care dacă le imporţi în Google Earth poţi vedea în mare, 3D, traseul pe care l-am făcut la dus, apoi întors, Bâlea – Podragu – Transfăgărăşan. La întoarcere, după cum am zis mai sus, am luat-o prin altă parte.

Pozele le găseşti pe Facebook, iar fişierele le poţi lua de aici. Dacă nu te descurci cu Google Earth dă un semn şi te ajut. La poze presupun că n-ai nevoie de ajutor…

Seara bună.

Adevărul e că nu există nimic singular; există ceva care se găseşte sub diverse forme. Nu există lucruri, ci forme ale lucrurilor, nişte haine pe care le îmbracă. La fel e şi cu oamenii, nu poţi spune că un om e bun sau rău, ar trebui să existe sau nu,  e din oala aia sau cealaltă. Oamenii au părţi bune şi rele, sunt buni şi răi, se manifestă într-un fel sau altul – au forme. Forma pe care o îmbrac acum s-ar putea să nu mai corespundă cu forma pe care o să o îmbrac mâine. Mi-a fost greu o perioadă să înţeleg lucrul ăsta şi alternativele pe care le oferă. Că tu însuţi poţi fi diferit de tine înusţi în diverse momente ale vieţii. Nu poţi fi la fel în toate momentele vieţii tale, nu te poţi purta la fel cu toţi oamenii, chiar şi lucrurile în care crezi profund nu rămân la fel. Nu există o constantă în viaţă sau dacă există este cea a schimbării. Lucrurile se schimbă constant

Ca să mă reîntorc la punctul din care am plecat… după tot ce am citit despre filosofiile oamenilor, după ce am început să secătuiesc ce se poate secătui din domeniu îmi dau seama că… tot ce ştiu e greşit. Scopul filosofiei e de a aplica reguli pentru majoritatea oamenilor, de a găsi căi comune, de a converge, de a tinde către un punct de echilibru. Ceea ce e fundamental greşit. Tind să cred că există milioane de dumnezei, câte unul pentru fiecare om, milioane de filosofii, de moduri de a înţelege viaţa, milioane de alternative.  Iar asta înseamnă libertate: a alege. A alege ce vrei şi ce e mai potrivit pentru tine însuţi. Poţi alege ne-contrâns, deci eşti liber. De aici totul depinde de tine. Vei spune că aici apare filosofia, că scopul ei e să te ghideze din acest punct, din care realizezi că eşti liber să alegi. Însă nici aici nu e locul ei. E ca şi cum ai spune “Ghiţă, ce alegi, 1 sau 2 ?” Şi Ghiţă zice 1. Apoi tu îi zici “ok, dacă ai ales 1 înseamnă că urmatoarea decizie dintre a) şi b) este b). Hai să-ţi zic cum faci cu b) [...]”.

Dacă filosofia ar fi un om, ce i-ai spune ? Eu i-aş spune “lasă oamenii în pace!”.

Lumea nu e ceva real, e doar o colecţie de interpretări. Iar acolo unde mai multe interpretări coincid oamenii spun că au dat de ceva real. Asta-i tot. Realul meu poate nu-i realul tău şi invers. Iar asta-i foarte just. Spor la interpretat!

Cred că în fiecare om e un eu şi un ne-eu. Un fel de Ying şi Yang, un alb şi-un negru. Un “ceva” care e negaţia lui însuşi, ceea ce duce la o dualitate, la o separare a puterilor… în tine însuţi. Unul te duce într-o direcţie, altul în direcţia opusă. Iar echilibrul unui om cred că vine din modul în care unul din euri îl învinge pe celălalt. Dacă ambele sunt puternice, atunci vai de om. Dacă unul e mai puternic decât celălalt atunci omul e mai stabil, mai straight-forward, mai echilibrat în general.

Eu fac parte din prima parte, adică sunt în grupa de oameni în care ambele părţi componente sunt puternice şi se ciondănesc continuu. Se contrazic, se ceartă, se bat, iar totul e o luptă permanentă pentru că nico parte nu cedează. Adică vai de mine E ca şi cum în mine ar fi de fapt doi oameni, unul vrea să o ia la stânga, celălalt la dreapta. De aici rezultă un mers înainte în zig-zag, oscilant, nehotărât, enervant. Nu, asta nu se manifestă în mersul pe stradă, ci în undeva adânc în mine însumi. A, mi-a venit în minte un exemplu: creatura aia, Gollum, din “Stăpânul Inelelor” ceva de genul ăla.

Am făcut de toate, de la mâncat porumb fiert până la căţărat pe bolovani. Ăsta da weekend. Sfat: nu sta în Bucureşti în weekenduri, ieşi oriunde şi fă orice, ceva palpitant, ceva care îţi necesită efort, ceva tare! Nu se merită să rămâi în canicula aia când sunt atâtea de văzut şi făcut prin munţii şi dealurile României. Dacă te tentează un Penteleu sau un Plaiul Nucului zi aşa şi se rezolvă, mergem împreună acolo.

În caz că nu ştii, Plaiul Nucului e un sat aruncat pe un deal de la contactul Subcarpaţilor cu Carpaţii de Curbură, în comuna Lopătari din judeţul Buzău. De acolo vin şi acolo mă mai întorc uneori, când e timp

Acestea fiind spuse, staţi cu ochii pe aici până pun linkurile către poze.

Seara bună!

[Later edit]: aici sunt pozele: http://www.facebook.com/album.php?aid=45937&id=1298552268&l=6e2b620012

Ca să fiu clar o frustrare e un gând, o idee, o părere neveridică, concepută mai degrabă din asentimentele fiecăruia decât cu capul. O idee greşită care acaparează un mod de gândire inhibându-l, denaturând adevărul şi afectând deciziile şi ideile care vor urma. În concluzie frustrările sunt rele

Cel mai bun exemblu e reprezentat de frustrările sexuale. Exemple sunt cu gârla, n-o să le dau pentru că nu vreau ca blogul meu să devină “Click!”. Urmează frustrările din viaţa profesională. Apoi alte frustrări personale cum ar fi “sunt gras/ă”, “sunt urât/ă”, “am gura/nasul/urechile/fundul mare”, “X e mai bun ca mine în tot ce face”, “nu sunt în stare de nimic”, “viaţa e o suferinţă”, “iubirea adevărată nu există” etc etc. Sunt multe, care mai de care mai periculoase

Uite un exemplu de frustrare: un articol de pe BestJobs intitulat “Ce sa faci si ce sa nu faci la birou” a stârnit reacţii adverse din partea unor frustraţi care s-au atacat imediat înjurându-şi şefii şi dând vina pe capitalism. Sincer n-aş vrea să am astfel de angajaţi, nici astfel de prieteni. E urât, fals şi deplasat să combaţi articolul acela în modul în care au făcut-o acele persoane.

Nu sunt ipcorit, şi eu am frustrările mele. Dar important e că le accept, le conştientizez şi încerc constant să le tratez şi să le elimin. Dacă-mi citeşti tot blogul imposibil să nu găseşti vreo frustrare. Toţi le avem, însă nu toţi recunosc asta.

Ce e de făcut ? Binînţeles că nu există o reţetă. Răspunsul este, o spun fără pic de ironie, undeva în tine. Frustrările vin din neînţelegerea deplină a persoanei care “sălăşluieşte” în tine, din resemnarea prea uşoară în faţa problemelor, din informaţiile greşite pe care le deţii. Sunt mulţi factori, ar fii bine să citeşti cărţi de specialitate sau articole de tot felul. E oricum mai bine decât să nu citeşti nimic sau să citeşti Click.

Aşadar, pentru a scăpa de frustrări am câteva bune practici care te pot ajuta (pe mine m-au ajutat):

1. Gândeşte de două ori înainte de a te pronunţa asupra unui fapt. Nu te grăbi, nu te pripi.
2. Nu exagera. Cultivează-ţi simţul măsurii, cunoaşte-ţi limitele şi decide dacă le poţi depăşi sau nu. Unii pot, alţii nu, acceptă asta.
3. Ia-ţi propriile decizii, nu lăsa pe altcineva să le ia în locul tău. Tu eşti singurul responsabil de viaţa ta, aminteşte-ţi.
4. Nu te baza pe ajutorul celorlalţi, închipuie-ţi mai degrabă că eşti singur pe lume. Nu te aştepta ca altcineva să-ţi rezolve problemele, rezolvă-ţile singur. Fii bărbat/ă
5. Totul e relativ. Sunt persoane mai grase ca tine, mai urâte ca tine, cu fundul mai mare sau cu urechile mai “măgăroase”. Serios.
6. Crede în evoluţie. Un om nu “este”, ci “devine”. Devino o persoană mai bună, mai puternică, mai tare.
7. Mai citeşte. Citeşte de exemplu articolul ăsta care abordează cam aceeaşi temă. Ascultă muzică. Manelele nu te învaţă absolut nimic, ci te prostesc. Reorientează-te, e atât de multă muzică bună în lume!
8. Acceptă-ţi greşelile şi părţile rele. Orice om face greşeli de la Lucifer, Adam şi Eva încoace, orice om are cel puţin o parte rea. Recunoaşte asta şi încearcă pe cât posibil să elimini răul din tine.
9. Decide-te ce e important pentru tine, pentru viaţa ta. Ce face cel de alături nu e imperativ pentru tine, construieşte-ţi propriul drum pe care să mergi. Şi vezi-ţi de treburile tale
10. Nu fii invidios/oasă, gelos/oasă, egoist/ă. Nu aduc nimic bun. Sunt oameni mai dotaţi ca noi şi alţii mai puţini dotaţi. Important nu e să fiu mai dotat ca X, ci să fiu mai dotat ca ieri.

Şi ultima regulă, poate cea mai importantă: poate ce am zis eu aici nu e chiar adevărul, poate n-am explicat bine, poate m-am lăsat afectat de o frustrare şi am denaturat/exagerat realitatea. Aşa că informează-te singur/ă despre subiectul ăsta, caută singur o soluţie şi descurcă-te. E greu, dar nu e imposibil, demonstrează-ţi că poţi găsi o cale.

À bientôt!

“Vreau o revoluţie! Nu ca aia eşuată din ’89, ci una nouă, reală, care să stârpească răul din rădăcină…. [...]”

dar n-are sens. Alte planuri de revoluţii, alte “s-o luăm de la zero”,  alte “hai s-o facem bine de data asta”. No more. N-are sens.

Oficial nu mai cred în România. Naţionalismul ăsta a început să mucegăiască, să miroasă urât ca un coş de gunoi tipic românesc (gunoiul românesc miroase mai rău decât gunoiul oricărei alte naţiuni). A devenit o lege universală: orice ai încerca să faci bine, în România întotdeauna numărul simpatizanţilor e net inferior celor care ţi se opun şi îţi pun beţe în roate. Clar, indubitabil. Mai e o zicală care mai circulă: “chiar dacă e greu mai încearcă şi o să vezi că se poate face ceva şi în România”. Nu. E o scuză în lipsă de alte soluţii. E heirupism românesc, inutil.

Începe să mi se facă scârbă la propriu. Azi vine unul la uşă şi-mi zice “Gunoierii de jos vă deranjează…ştiţi, e ziua sfintei marii… dacă doriţi să contribuiţi şi dumneavoastră.. ăă..”. A durat un moment de tăcere în care eu mi-am cântărit poziţia pe care să o adopt:

1. Îi trântesc uşa în nas;
2. Îl înjur şi-l izgonesc, trântindu-i apoi uşa în nas;
3. Îi ţin o morală creştinească/calmă/frumoasă despre faptul că cerşitul nu e frumos;
4. Îi dau o palmă sănătoasă, atât cât să ţină minte că apartamentul 88 îi poartă ghinion;
5. Îl iau la şuturi serioase, atât cât să ţină minte că blocul 12 îi poartă ghinion;
6. Îl rup în bătaie, până la epuizare (a mea), atât cât să ţină minte că luna august îi poartă ghinion;

N-am adoptat niciuna din poziţii. Instant, involuntar mi s-a zgâriat un zâmbet acru pe faţă. Am scos 1 ron şi i l-am dat. 1 ron, 10 mii vechi, nu mult, nu puţin. Omul se uită clipind des, ofensat de suma prea mică, inferioară nivelului pe care prestanţa sa îl cerea. Dă să zică ceva, dar eu închisesem uşa scrâşnind din dinţi şi abţinându-mă. Îl aud apoi cum bombăne pe scări. Mă abţin iar să nu ies pe scară să pun în aplicare punctul 6….

Am dat dovadă de mult calm, dar la ce bun ? Omul merita pe deplin punctul 6. Îl merita. Merita să mătur scările alea cu el, aş fi reuşit să mătur tot blocul, omul era durduliu. Dar la ce bun şi asta? Nu era o lecţie pentru niciunul din noi, afară erau probabil mulţi alţii care făceau acelaşi lucru. Nu ar fi învăţat nimeni nimic, iar viaţa şi-ar fi urmat cursul normal: invariabil murdar.

În casă televizorul e deschis. E o emisiune pe un post despre caniculă, invitată actriţa de la meteo… Ce trist, acum în emisiuni prezentatorii se invită unii pe alţii. Cum o să fie mâine ?

“Bună ziua, sunt icsulina vasilescu. Bine aţi venit la emisiunea <<în gura mătii>>. Avem un invitat foarte special: eu. Vom vorbi despre [...]”

Nu mai suport. În curând ajung la spitalul de nebuni. Nu am făcut nimic greşit ca să merit o ţară de rahat ca asta în care totul e vizibil anapoda, pe invers, în care neputinţa şi ignoranţa zace pe străzi alimentată de oameni de tot rahatul. Peste tot e numai rahat, la propriu şi la figurat. Nu ştiu tu cum te împaci cu toate astea, dar eu nu mai suport. Nu e normal să existe o ţară ca asta, România e de fapt un popor rezultat printr-o mutilare socială. România e o ţară gay, e f****ă în c*r de toată lumea, la orice oră din zi şi din noapte.

Mazăre spune că brandul României e reprezentat de gagicile frumoase, Udrea zice că trebui să ne re-brănduim cultural, că aşa fac toate ţările. Îmi vine să crăp că nu pot s-o pocnesc pe proasta aia blondă care habar nu are că românii nu au unde să se c**e, nu au unde să stea, dar vor să se re-brănduiască, să pună accentul pe cultură. Tu vezi ce văd şi eu ? Sigur nu sunt deja nebun şi toate astea se întâmplă în mintea mea ? Sigur asta e realitatea ? Realitatea asta e creată de noi, zi de zi ? Nu-mi vine să cred…

Câtă vreme Udrea nu e pocnită peste bot vom trăi în aceeaşi mizerie. Câtă vreme primarul Constanţei e unul ca Mazăre vom trăi în aceeaşi mizerie. Câtă vreme nu permitem unuia mai bun ca Băsescu să fie preşedintele României vom trăi în aceeaşi mizerie. Şi multe alte astfel de condiţii, prea multe. Condiţii pe care poporul român, aşa cum arată el acum, n-o să fie niciodată în stare să le îndeplinească.

Nu politicienii sunt de vină pentru cazul “România”. Ci românii.

Suntem coşul de gunoi al Europei.

Aici doar rândurile. Poate că e un defect profesional, dar am încercat să separ un pic lucrurile, să le modularizez sub namespace-uri diferite Aici texte, acolo poze. E simplu. Dăă!

De câte ori aud o poveste de genul “ce să-i faci, în România tinerii n-au nicio şansă!” îmi vine să-l crăp pe ăla care scoate vorbele astea. Expresia e de fapt “ce să-i faci, tinerii leneşi n-au nicio şansă!”. Încetaţi să vă mai plângeţi şi începeţi să fiţi mai responsabili în ceea ce faceţi şi spuneţi. De tâmpenii e sătulă România, de inteligenţă are nevoie.

Bine, poate că sunt cam dur. Însă un lucru ştiu sigur: trebuie să lupţi, să munceşti şi să supravieţuieşti… cât mai bine Săptămâna asta am cunoscut mulţi oameni faini. Oameni care nu văd prin muncă o povară, ci o şansă de realizare şi de devenire, oameni serioşi, dar mereu cu zâmbetul pe buze Ce să-ţi mai doreşti altceva de la viaţă decât să fii pe cât posibil parte din succesul lor ? E o oportunitate şi un dar să fii înconjurat de astfel de oameni. Iar dacă nu i-ai găsit până acum, caută-i în continuare.

Gata că a venit pizza Ne mai citim.

Viaţa merge înainte. Keep up!

1. Am fost în Făgăraş week-end-ul trecut, pe Valea Sâmbetei. Cine e pe Facebook ştie deja asta şi a văzut şi fotografii. În orice caz, aici şi aici sunt cele două albume, le poate vedea oricine. Cum a fost ? Groaznic de tare! Am vrut să ajungem pe Fereastra Mare (cunoscătorii ştiu), dar pe la jumătatea drumului dintre cabana Sâmbăta şi destinaţie ne-a prins o furtună din-aia serioasă cu fulgere şi am fost nevoiţi să abandonăm acea parte cu vf. Moldoveanu a planului. Ne-a plouat foarte mult, m-am ales cu capul semi-spart şi cu nişte julituri urâte, dar am prins nişte poze super tari, nu mai vorbim şi de experienţa în sine. Dar data viitoare cine-o să cucerească Moldoveanu şi–o să fie pregătit, huh ??

2. A fost ziua mea pe 19 iulie 21 de ani frumoşi şi sănătoşi. Am avut cea mai tare petrecere: la muncă, înjurând şi trântind lucruri sub presiune de timp. Nu tu concediu, nu tu niciun moment de relaxare, dar nu-i bai, viaţa merge mai bine înainte. Toate lucrurile rele, toate lucrurile bune au intrat în cutia cu amintiri formând ceva frumos până la urmă… Să fim sănătoşi şi să auzim numai de bine din toate punctele cardinale.

3. Mi s-a spart camera unei roţi la biclă Deci mă trezesc eu azi la ora 7, voios şi plin de energie, mă duc repede pe balcon, smulg bicla din nemişcarea ei de toate zilele şi văd că se mişcă ciudat. Dau să umflu roata şi aud că fâsâie. Clar, something is wrong. Nu ştiu cum s-a spart, probabil extratereştrii sunt de vină… Apoi am avut o stare comparabilă cu cea pe care am avut-o când a câştigat Băsescu alegerile: trist şi cu întrebarea “why meee??!” pe buze.

4. Vreau să-mi iau o pisică neagră. Deci vreau o pisică neagră. Problema e că trebuie să mă mai documentez despre cum am grijă de ea Şi mai trebuie să o conving şi pe Oana, asta-i partea cea mai grea.

Cam atât.

P.S. Dacă nu ştiai despre grupul “Dependent de fotografie” de pe Facebook îţi sugerez să arunci o privire şi pe site-ul nou “înfiinţat”, www.dependentdefotografie.ro. Multe fotografii reuşite şi oameni… dependenţi de fotografie

Mai vorbim!

Episodul ăsta a fost ca şi cum ai fi la un moment dat la pescuit, ai prinde un peşte, iar în momentul când l-ai scoate la suprafaţă el ţi-ar zice “du-te mă dracu de-aici!” şi ar rupe undiţa ducându-se. Poate exemplul e prost, însă închipuie-ţi cum i s-ar părea pescarului faza asta Cam aşa mi s-a părut mie diferenţa asta dintre ceea ce aşteptam şi ceea ce s-a întâmplat până la urmă. Atunci am mai căpătat un pic de misoginism, un pic de revoltă, un pic de lecţie de viaţă, o nouă consolare în mine însumi. Într-o altă zi mi-am adus aminte cum m-am îndrăgostit ca un cretin pe “careless whisper”. Şi acum de câte ori ascult melodia asta mi-aduc aminte atât de viu de momentele alea. Copil nebun!

Totul curge, totul trece, totul se acumulează, apoi se pierde. E un ciclu infinit, o lege recurentă care acţionează implacabil. Totul e ca o tablă de şcoală: o umpli, apoi o ştergi. O ştergi complet şi tot ce a fost odinioară nu mai este, se duce. Şi nu, nu există “Undo” pentru asta

Mi-a plăcut dintotdeauna să înşir cuvinte fără a spera să devin cine ştie ce mare scriitor, aşa cum li se întâmplă unora. Tot ce am vrut a fost să văd o reacţie, cât de mică, dar reală. Mi-amintesc şi acum penibilitatea cu care arătam altora poezii scrise pentru a primi o părere, o idee, o completare, orice. O notă dacă vrei. Iar răspunsurile veneau “a, da…”, “da, e ok”, “ihim, îmi place”, “e reuşită” – adică aberaţii şi non-sensuri. Ceva ce creezi e înţeles şi apreciat dacă oamenii vin ei la tine şi îţi cer să le arăţi ceva nou, nu daca li te bagi pe gât. Ori la mine nu a venit nimeni să-i arăt o poezie, dovadă pentru care uneori mă simţeam un poet ratat. Alteori mă simţeam bine, până la urmă cream din mine pentru mine, nu pentru ei. Asta îmi dădea un sentiment bun care mă ajuta să creez şi mai mult. Da, întotdeauna am avut stări contradictorii…

What else? Ce am vrut să spun prin toate astea ? N-am idee, ţi-am zis că-mi place să înşir cuvinte Trăieşte-ţi zilele, trăieşte-le ca şi cum ar fi ultimele. Fă ceea ce simţi, fă-o din inimă. Ascultă-te, dar ascultă-te bine şi îndelung. Fii sincer, nu te teme, aşa cum nici eu nu m-am temut să povestesc toate astea. Ascultă muzica, citeşte rândurile, vezi lucrurile care trec prin viaţa ta, simte-le. Unii spun să nu pui totul la inimă, eu nu sunt de acord; treci totul prin tine şi trăieşte 30 de ani plini decât 100 goi. Orice lucru te face mai… “tu însuţi”. Oamenii nu se nasc, ci devin. Devii tu însuţi odată cu trecerea timpului.

Hmm, poate că şi ce am scris mai sus e tot o scrisoare. O scrisoare care poate că va avea acelaşi rezultat ca şi prima Şi-atunci… “ m-apropii de pietre si tac/iau cuvintele si le-nec in mare/suier luna si-o rasar si-o prefac/intr-o dragoste mare”.

Aminteşte-ţi: poezia n-are nicio valoare dacă nu o adaptezi la propriile-ţi simţiri. Doar atunci o vei înţelege.

Mi-ascult sufletul plângând

pe străzile funebre ale oraşului.

Plânge sărmanul meu suflet nocturn

cu lacrimi de marmură…

Sub ochiul strâmb al felinarelor

sufletul meu se-ntinde fluid pe asfalturi,

îl calcă oamenii sub roţi,

îl scuipă stanele de lut,

îl arde gerul selenar aspru şi mut.

Îndură sufletul meu şi plânge…

Neliniştit bate prin porţile mari

şi degeaba – sunt din fier.

Îşi simte în spate dinţii rânjind din cer,

un cer fără stele, un cer gri,

un cer înghiţit de goluri pustii.

Se-opreşte sufletul meu şi tace.

Îl mângâie vântul…

(aici ar trebui să fie data poeziei, dar habar nu am când am scris-o… prin 2007)