Ce rezultă din acest tablou sumar? Că există în societate şi pentru fiecare în parte complicaţii nesfîrşite, că există tensiuni şi conflicte mereu reînnoite de interese divergente; rezultă că ducem, cu toţii, o viaţă deloc a priori simplă, deloc clară şi calmă, cum, probabil, ne-am dori; rezultă că, doar arareori, ca excepţie şi nu ca regulă, viaţa devine liniştită şi tihnită (cum ne place să credem că am merita). Ar putea oare – într-o atare existenţă, inevitabil grăbită şi pripită – locui, în sufletul unor oameni, o virtute precum simplitatea?

În primul rînd, am putea pleca de la o altă premisă decît aceea conform căreia acţiunea, trăirea şi valoarea politică ar fi alfa şi omega vieţii noastre. E adevărat că politicul este tot mai important pentru calitatea guvernării într-un stat, dar oamenii îşi mai şi administrează şi îşi mai trăiesc propria lor viaţă „guvernaţi“ şi de alte nevoi şi pasiuni, şi de alte tipuri de convingeri sau idealuri decît cele specifice înfruntărilor partizane. De altminteri, conţinutul multor trăiri este de provenienţă politică, dar viaţa fiecăruia, în deplinătatea manifestărilor şi consecinţelor, se află şi dincolo de mizele cotidiene ale politicii. De asemenea, înălţimea sau micimea morală a personalităţii individuale ţine, în primă şi ultimă analiză, de variabile, precum coerenţa/incoerenţa, consistenţa/inconsistenţa întregii vieţi a insului. Aici contează tot ceea ce au făcut întotdeauna un el sau o ea, în toate funcţiile şi în toate statutele lor în decursul anilor şi în dinamica, uneori greu predictibilă, a evenimentelor. Iar oricum, judecata care-i defineşte se referă la cît de buni sau răi au fost aceştia, independent, de pildă, de succes sau eşec în politică; se referă la virtuţile şi la viciile lor şi nu la însuşirile sau la caracteristicile trăirilor petrecute în registre magice, religioase sau estetice. Mai exact – orice şi oricine ar fi fiecare, sub lupa altor sfere de aprecieri valorice, nimeni nu va scăpa prin proprie dorinţă sau voinţă de simple judecăţi etice, precum cele de tipul: el (sau ea) este o fiinţă omenească, mai degrabă, onestă şi curajoasă decît nesinceră sau laşă. Sau: de cînd îl ştiu a făcut mai mult rău decît bine. Sau: în genere, pe el te poţi bizui, dar trebuie să fii atent că te lasă baltă cînd ţi-e lumea mai dragă. Sau: este orgolios şi vanitos dar, surprinzător, ajută, uneori, din capriciu. Sau: este altruist şi săritor, dar nu alege întotdeauna cele mai potrivite mijloace. Sau: este loial şi plin de gratitudine, dar nu este ca-pabil de milă şi compasiune pentru necunoscuţi. Sau: este sincer, generos, blînd, naiv şi de bună-credinţă, dar nu te aştepta să-l vezi şi plin de umor.

Oricum, din toate aceste aprecieri, putem spune că ultima este cea mai apreciată de imaginea omului stăpînit de virtutea simplităţii. Căci, într-adevăr, moralitatea în înţelesul ei elementar este totuna cu acea sinceritate care se vede dintr-o dată fără nici un efort, cu acea bunătate izvorîtă spontan din sentimentele cele mai simple sau cu acea încredere naiv-copilărească ce n-are alt loc de rezidenţă decît buna-credinţă. Dar imediat ne dăm seama că, în aceeaşi familie de calităţi definitorii pentru simplitate ca virtute morală, se află şi modestia, dar şi puritatea şi mărinimia sufletească, şi graţia şi răbdarea, dar şi înţelepciunea. Sigur avea multă dreptate Jankélévitch, care mergea pînă acolo încît afirma răspicat, în Traité des vertus (III), că fără simplitate, în fond, oricărei virtuţi îi lipseşte esenţialul.

Dar este oare existenţa noastră atît de simplă şi este oare simplitatea, ca stare inerentă a oricărei virtuţi, ceva ce se atinge uşor sau de la sine? Nicidecum. În fapt, nu putem să nu ne interogăm: se mai poate oare trăi simplu într-o lume complexă? Cum poţi fi simplu în comportare cînd situaţiile de viaţă par a fi şi de multe ori chiar şi sînt tot mai complicate? Cum poţi gîndi tu simplu, cînd ceilalţi nu o mai pot face? Mai are vreo valoare simplitatea purtării atunci cînd semenii aşteaptă mereu altceva de la ceilalţi, gîndind că „adevărul“ şi „autenticul“ sînt, întotdea-una, dincolo de aparenţa imediată? De ce ar fi simplitatea o valoare a excelenţei personale, într-o societate mediatic-globală în care preeminente sînt exhibiţionismele, falsele extravertiri şi gălăgioasele psihologii individuale „sincere“, în fiecare clipă altfel? Cum poate fi cineva simplu, dar să nu rişte, totuşi, să fie etichetat drept „simpluţ“? Sau, altfel spus, cum arată acea simplitate care să nu fie bănuită de naivitate sau – mai direct şi fără menajamente spus –, susceptibilă de prostie? Şi, de asemenea, cum apare în ochii celorlalţi acel om simplu care îndrăzneşte cu multă inconştienţă să scoată la lumină, în modul cel mai firesc din lume, nu faţa umbrită şi echivocă a lucrurilor, ci, dimpotrivă, gîndul cel mai clar şi vorba cea mai potrivită? Mai are vreo şansă dorită în secret, sau afirmată în public, viaţa simplă, cînd omul suportă, „complicaţiile existenţei“, pe care nici nu le vrea neapărat, dar nici nu le poate evita? Şi încă: nu poate lipsi, pentru omul prins în capcanele vieţii, nici senzaţia descumpănitoare că, deopotrivă, şi inteligenţa şi voinţa nu-i limpezesc suficient drumul în propria existenţă. Pentru cei mai mulţi dintre noi, de altfel, impresia generală este aceea că ţesătura lumii nu poate fi desluşită. De unde şi percepţia dezamăgitoare că „totul fiind prea complicat“, inteligenţele individuale se vor strădui zadarnic să analizeze „fragmentele de lume“ şi să le lege între ele, într-un întreg cu sens simplu, clar, transparent. Totodată, alături de intelect, nici voinţa ca facultate a spiritului n-are nici ea o soartă mai bună pentru a face viaţa mai simplă, mai liberă, mai raţională, pentru elementarul motiv că ea însăşi este obligată să constate limite, fragilităţi şi indicibile precarităţi omeneşti, prea omeneşti.

Dar cine şi ce ne complică inutil mintea şi ne face sufletul toxic? Cu totul nimeni nu gîndeşte în locul nostru, după cum nimeni nu poate trăi integral în locul nostru. Spunem asta adeseori, şi aşa şi este după regulile logicii şi ale psihologiei. Şi totuşi, acestea sînt contrazise flagrant de tensiunile ivite între aspiraţii şi expectaţii, între dorinţe şi putinţe, între pascaliana „logică a minţii“ şi „logică a inimii“. Aici este locul de rezistenţă al complicaţiilor, al dramelor şi al înceţoşării perspectivelor de viaţă. Simplitatea, instanţă a psihismului şi fapt manifest în comportament, se zbate într-un spaţiu al conştiinţei inevitabil îngust şi periclitat. Pe lîngă toate acestea, ea mai este pîndită mereu de falsitate şi de falsificări. Ştim bine, dar sîntem tentaţi să uităm acest adevăr banal, că multe complicaţii inutile provin din imitaţie, dar tot atît de adevărat este că, atunci cînd preluăm gîndirea altora şi felul de a fi al celorlalţi, fiind nişte imitatori penibili, aşa ceva se vede. Căci, în fapt, ceva e complicat, fără rost, şi forma minţii şi conţinutul trăirii. Aşa se face că, finalmente, pentru cel ce reuşeşte să atingă virtutea simplităţii, formele copiate apar ca lipsite de valoare, iar conţinuturile rezultate prin identificare nu mai au vigoarea simplă a convingerilor morale adevărate: anume că, de pildă, modestia n-are nimic de-a face cu prefăcătoria şi nici sinceritatea cu exhibiţionismul şi calculul. Mai mult, omul simplu este cel care nici nu ştie (pentru că nu-l interesează) şi nici nu poate să se prefacă; el nu se apleacă mereu, parcă hipnotizat asupra imaginii şi reputaţiei sale şi nu se află, tot timpul, în postura de a ascunde secrete, capcane şi mistere; el este, tocmai de aceea, asemuit, în Noul Testament (Evanghelia după Matei, VI, 26-28) cu naivul şi naivitatea plină de graţie, iar André Comté-Sponville nu ezită să identifice simplitatea cu esenţa copilăriei: cu puritatea percepţiei asupra lumii de dinainte de orice interdicţie şi de orice vinovăţie. De altfel, în Petit traité des grandes vertus (1995, ed. rom. 1998, p. 172), eticianul francez notează, în acest sens: „Virtute a copilăriei? Nu cred. Mai degrabă copilăria ca virtute (s.n.) dar o copilărie regăsită, recucerită, eliberată de ea însăşi, de imitarea adulţilor, de nerăbdarea de a creşte, de seriozitatea trăirii, de marea preocupare de «a fi noi înşine»…“.

Dar cum să creşti, adică să nu mai fii nici copil, nici tînăr, ci să ajungi om matur şi responsabil şi să reuşeşti totuşi să locuieşti în starea de graţie a simplităţii? Pascal dă un răspuns: să ne străduim, pe cît cu putinţă, „să gîndim frumos“, adică să trăim pentru adevăr şi nu în minciună, pentru dreptate, refuzînd fărădelegea; să ne purtăm altruişti şi generoşi şi să nu fim mînaţi de egoism, de josnice invidii şi de coborîtoare vanităţi şi de resentimente ce tulbură judecata. Înseamnă că, pentru atingerea simplităţii în purtare, judecata corectă, simplă, necontorsionată reprezintă o condiţie la fel de importantă, precum inocenţa sufletească. Cînd Marc Aureliu, de pildă, afirmă că, este obligatorie pentru viaţa virtuoasă mintea limpede („Formează-ţi cu îngrijire judecata!“) (Către sine, Cartea a III-a, 9) el se gîndeşte la acel suflet în care „nu se află nimic putred, nimic necurat, nimic viclean“, iar îndemnul – „Fii simplu!“ – este realizabil prin urmarea de bună voie, în mod firesc a altor imperative precum: fii deschis, onest, harnic, nelacom după plăceri, mulţumit cu destinul tău, cumpătat, binevoitor, generos, serios şi mărinimos (Cartea a V-a, 5). Înţeleptul stoic simplifică esenţializînd situaţia fundamentală a destinului moral atunci cînd constată că fiecare om se defineşte şi exprimă doar prin vorbe, care au semnificaţii şi prin fapte, care dau rezultate: „Fii cu luare-aminte în faptele tale, păstrează coerenţa în vorbe şi legătura în idei; nu-ţi strîmtora sufletul, dar nici nu-i îngădui izbucniri pătimaşe…“ (Cartea a VIII-a, 51). Tot el propune metafora fîntînii pentru virtutea simplităţii: izvorul nesecat al acesteia asigură şi limpezimea, curăţenia apei, dar şi constanţa ei, căci, oricît lichid se scoate, fîntîna rămîne la acelaşi nivel. Aidoma şi în cazul simplităţii morale depline: faptele bune se cer între ele şi se sporesc; cele rele sînt suportate fără crîcnire şi astfel dispar, iar omul rămîne egal cu el însuşi, cum egală se păstrează fîntîna prin izvorul ei de apă bună ce-o alimentează mereu: „Cum poţi ajunge şi tu stăpîn pe un asemenea izvor nesecat… nu numai pe o cisternă? Silindu-te în fiecare oră să-ţi formezi un cuget liber (lipsit de prejudecăţi), unit cu bunăvoinţă, simplitate (s.n.) şi smerenie“ (idem). Dar cugetul liber – poate adăuga cel ce-a atins virtutea înţelepciunii – este cel ce discriminează, întîi de toate, prin intelect, ceea ce este simplu de ceea ce este opusul simplităţii. Or, cînd este vorba de conţinutul şi de forma morală a purtării omeneşti, contrariul simplităţii nu este complexitatea, ci falsul, prefăcătoria, contrafacerea. De altfel, sînt tipuri umane, ca, de pildă, bădăranul şi sofisticatul sau caractere precum nobilul şi parvenitul unde se vede aproape de la sine distanţa enormă dintre ceea ce este simplu şi ceea ce este complicat. Putem spune astfel că bădărănia, mitocănia şi slugărnicia sînt purtări simple, derivate, cel mai adesea, dintr-un psihism „simpluţ“, grosolan, nestrunit prin educaţie. Pe de altă parte, sofisticatul este cel care nu poate fi simplu; el îşi ascunde, sub multe falduri, complicaţiile propriului suflet: de presupus, destul de chinuit, frustrate, contorsionat. Oricum, bădărănia nu-i o calitate demnă de a fi lăudată între oameni civilizaţi şi nici sofisticăria nu-i o virtute decît, eventual, între sau pentru snobi. Dar snobismul este mai degrabă o categorie estetică decît una etică şi asta acceptă, uşor, aproape oricine.

În aceeaşi ordine de idei, nobleţea – în înţeles de blîndeţe generoasă, de politeţe autentică, de loialitate şi de bună-credinţă, de cumpătare şi prudenţă, din care nu este exclus curajul, din contră – are însuşirea simplităţii: nobleţea este simplă, precum simplă e ziua sau soarele, sau cerul senin şi cel înstelat; tocmai de aceea toate acestea au primit, deloc întîmplător, atributele frumuseţii şi ale sublimităţii. În schimb, parvenitismul e grosier, lacom, viclean, ascuns, prefăcut, complicat. Nobleţea firii implică generozitatea simplă şi neostentativă; lipsa nobleţii sufleteşti se înfrăţeşte pervers cu ipocrizia făţarnică şi cu disimularea devenită o a doua natură; parvenitismul se asociază, deloc fără motive adînci, cu noaptea sau cu obscurul, cu lipsa măsurii, cu informul şi cu diformul. Tocmai de aceea, o estetică a urîtului i se potriveşte acestuia mai mult, în timp ce, firesc şi simplu, asociem caracterului nobil o estetică a frumuseţii augmentative: cea a sufletului şi a purtării sublime, a celei pe deplin morale. Uneori şi fericite sau demne de fericire. Oricum, simplitatea împărtăşeşte cu fericirea, de pildă, acest paradox al moralei: centrarea exclusivă şi excesivă întru atingerea ambelor riscă, mai degrabă, îndepărtarea de ele decît locuirea în ele. Căci, după cum cei obsedaţi să fie fericiţi – aici, acum, întotdeauna –, dacă ar fi cumva pe deplin lucizi, ar trebui să depună primii mărturie pentru adevărul acestei constatări, tot astfel, cine vrea cu tot dinadinsul să fie simplu va fi constrîns să vadă că dorind prea apăsat şi constant numai simplitatea nu va reuşi decît afectarea şi manierismul. Or, simplitatea este naturalitate, candoare, ingenuitate. Prin urmare, spontaneitatea, „natura sa candidă, necoruptă“ (aşa o defineşte Kant), n-are nimic de-a face cu prefăcătoria şi falsul. De altfel, Rousseau a intuit genial înrădăcinarea naturală a unor virtuţi umane simple şi fundamentale, precum mila, iubirea, recunoştinţa. Falsul apare din artificializarea acestuia. Dar mai poate avea o valoare morală întreagă, recunoştinţa prefăcută, iubirea mimată, vina trucată, mila „jucată“, umilinţa lipsită de naturaleţe sau bravura exhibată?

În fine, un elogiu fără egal adus simplităţii în gîndirea morală a lumii ni-l revelează un sapienţial mit hasidic. Potrivit acestuia – atît de-a lungul vremurilor, deseori de nepătruns pentru mintea noastră singulară, cît şi în lărgimea spaţiului pămîntean, atît de divers în obiceiuri, în moravuri şi năravuri –, se află mereu reînnoit, nu se ştie exact unde, un număr de treizeci şi şase de înţelepţi, la prima vedere oameni ca toţi ceilalţi, ce apar sub înfăţişări banale, chiar umile şi umilite. Pe aceştia, deşi sînt oameni fără nume, se sprijină lumea toată, să nu cadă cumva în ruină şi în pierzanie morală. Ei sînt şi rămîn fiinţe drepte în faţa strîmbătăţilor de tot felul; ei se păstrează neclintiţi în îndărădnicia lor de-a nu se contamina de ce-i rău şi urît primprejur; ei sînt, în fapt, cei ce ţin cumpăna lumii dreaptă, fără ca lumea să afle vreodată cît de greu le-a fost lor să renunţe la tot pentru toţi ceilalţi şi să nu primească nimic în schimb; şi încă, ei sînt cei ce se duc, apoi, în uitare, după ce-au trăit atît de simplu morala elementară a condiţiei omeneşti: cea a darurilor oferite necondiţionat; cea a curajului şi a sacrificiului, niciodată solicitate, dar de fiecare dată probate, cea a iertării pentru greşeli pardonabile; cea a promisiunilor întotdeauna respectate şi cea a ospitalităţii lipsite de orice undă de ostilitate.