E greu sentimentul de încătuşare, de ne-libertate. Ceva ţipă în tine fără să vrei şi nu-i uşor să trăieşti cu asta. Cam aşa am fost eu de când s-a încălzit afară şi n-am reuşit să ajung cu cortul pe munte din diverse cauze banale (vremea, răceala etc). Dar asta s-a sfârşit, în week-end-ul trecut am reuşit să rup ghinionul şi să ajung cu cortul pe munte, mai exact în Ciucaş. Am aşteptat momentul ăsta mult şi m-am bucurat de el pe deplin.

Am plecat dis-de-dimineaţă, eu şi văru’ Adrian, pe la 6 plecam din Bucureşti. Drumul spre Cheia a fost liber, două sau trei camioane am prins, dar a fost acceptabil. Am oprit la intersecţia cu drumul care face spre Muntele Roşu, am parcat frumos să nu încurcăm lumea, ne-am pregătit nu foarte temeinic (după cum aveam să aflu mai târziu) şi am pornit la drum. Drum frumos, prin pădure, cu scopul de a ajunge la cabana Cheia şi de acolo… cumva spre vârful Ciucaş.

Lipsa de mişcare la deal cu ceva greu în spate se vedea pe muşchii care trăgeau să rupă, ca apucaţii. Dar dorinţa era mai mare decât orice obstacol fizic, aşa că n-am zăbovit şi-am ajuns numaidecât la cabană. De acolo n-am făcut dreapta, ci stânga, pe drumul mai scurt spre vârf. Cel din dreapta cred că era şi mai frumos, dar am zis să nu ne aventurăm prea mult pentru prima noastră expediţie pe anul ăsta.

Drum ăsta e o potecă frumoasă printre brazi. În spate laşi Muntele Roşu, din faţă trăgându-te priveliştea să dai mai repede:

Ajungem apoi pe drumul care vine pe Valea Berii cu scopul vădit de a ajunge la cabana Ciucaş (pe care nişte neni turează greu motoare mari), după câţiva paşi pe lângă un râu cu apa foarte limpede şi foarte rece. Trecem de fântâna „Ioan Nicolae” şi-i dăm tot la deal.

Ehee, drumul acesta e unul cu o pantă înclinată care te solicită maxim. Trebuia să mă opresc din când în când să-mi trag oleacă sufletul ca să nu mi-l dau pe pietrişul ‘cela pe-acolo. Gluma care merge: „lasă mă că ăsta-i doar începutul …”. Dar după muncă – şi răsplată, aşa că se iveşte deodată golul alpin. În spatele nostru se întinde o culme largă pe care, mijind ochii, zărim nişte siluete de oameni preumblându-se ca şi noi în căutare de lucruri mai frumoase, mai adevărate.

Se zăreşte şi cabana Ciucaş cu un peisaj neobişnuit în spate. La cabana asta se ajunge cu maşina, deci îţi dai seama că nu e un loc prea grozav, să te dea pe spate. S-a săpat mult pe-acolo, s-a defrişat, s-a dat la o parte păşune ca să se înceapă ceva. Arată urât pe lângă ea, dar cine ştie, poate e începutul unor îmbunătăţiri pentru atragerea turiştilor. Dacă mă întrebi pe mine… nu-s prea optimist cu lucrările astea. Sunt sigur că, la modul general, se poate construi cu respect pentru natură, însă mă cam îndoiesc că o să fie cazul aici. Vom vedea. În schimb turmele de miei pasc liniştite, nepăsându-le.

După ce mâncăm o masă bine meritată şi admirăm priveliştea ne-aşezăm iar la drum spre ţinuturi pietroase cu forme interesante, muşcate înspre vârf de nori. La propriu.

Dă-i, dă-i pe potecă, pe un urcuş lin, cu un scurt abrupt, până pe culme, sus.

De-acolo peisajul îţi taie respiraţia. Dacă aş fi văzut poze pe internet cu stâncile astea n-aş fi zis că locul e din România, zău. Ceaţa norilor ba venea grămadă peste noi, ba se retrăgea ca să poţi vedea priveliştea – un spectacol. Ce se întâmplă cu ceaţa care vine de pe un versant şi se întâlneşte cu curenţii de pe celălalt versant e ceva ce trebuie să vezi cu ochii tăi. Curenţii o aştern la pământ, se luptă cu ea; totul e o vânzoleală parcă luată din basmele cu zmei, când se luau ăştia la trântă şi se înfigeau în pământ până la glezne, până la genunchi, până la coapse…

Acolo, în vârful Ciucaş (1954m), un nene stă cu laptopul pe genunchi. O fi important ce-o face, sper să merite că l-a cărat până acolo. Cu siguranţă l-a năpădit inspiraţia şi scrie cod la „the next big thing”!

Marcăm momentul memorabil şi mă etalez cu sloganul United Way, ca să se ştie. Apoi, moment pe care i-l dedic lui Ilie Roşu, fâlfâi steagul luat cu mine special pentru asta şi apoi o luăm pe culmea Bratocea, pe lângă turme de oi, în căutare de loc de dat cu… cortul. Dinspre răsărit cerul începea să se încrunte la noi şi nu era o idee chiar bună să ne prindă ploaia cu fulgerele ei chiar acolo pe creastă. Atunci m-a izbit aducerea aminte: îmi uitasem pelerina (am pelerină bună!) în maşină. Apăi ‘tui ceapa ‘mă-sii, cum să uit, mă, tocmai pelerina în portbagaj? Gură cască, asta am fost, m-am grăbit să plec mai repede şi-am neglijat pregătirea şi momentul când stai să te gândeşti dacă ai luat tot, dacă eşti pregătit, dacă mai trebuie să faci ceva înainte să purcezi la drum. N-am făcut asta şi iacă-tă-mă sus pe Ciucaş fără pelerină şi cu norii-n cap.

Nu-i bai, înapoi nu ne mai puteam întoarce, că aveam de făcut traseul stabilit, aşa că-i dăm tot înainte cu speranţă şi frica-n sân. Ba chiar începe să picure şi frica stă să dea pe-afară din sân. Am zis că gata, am făcut-o, iar o să mă plouă până-n cotloanele corpului şi asta e. Dar norii au fost îngăduitori, nu ne-a tras ploaie prea serioasă, doar de sămânţă aşa, ceea ce a fost bine. Am găsit o poieniţă în apropierea unui releu (sau ceva asemănător), cu privelişte spre Cheia şi două locuri mai a-cătării pentru corturi. Pentru că (ţine-te că asta-i mai greu de înţeles) deşi am fost numai doi oameni am venit fiecare cu cortul său, la sugestia mea. Pentru că aşa-s eu, mai expansiv şi-mi place să am loc pe lângă mine în cort. Am cort de două persoane şi e super tare de dormit singur îl el. Încap toate lucrurile în el şi am şi eu loc destul să mă întind. E o greutate pe care o cari deşi te-ai putea lipsi de ea, dar eu zic că merită. N-am o problemă să dorm cu cineva în cort, am făcut-o de câteva ori, dar am o preferinţă să dorm singur; c-aşa-i în tenis, na 🙂

În depărtare Cheia se pregătea să doarmă, iar noi şi poiana noastră începeam să ne împăcăm şi să convieţuim. Şi mai în depărtare se-aud tunete şi cerul e încruntat, acolo cred că era urgie mare, aia de care scăpasem noi. După ce-am cocoţat mâncarea strategic prin copaci (că nu-i bine s-o ţii-n cort ca să vină ursul să ţi-o ceară) şi-mai stat la taclale, ne-am băgat la bordeie sub un cer frământat de mâini invizibile, liniştit. Am dormit foarte bine, nesperat de bine, mai bine ca acasă. A fost o noapte frumoasă după vreo 15 km de plimbat prin munţi.

Dimineaţa o ceaţă grea, albă, apăsa pe corturi. Am mâncat, am mai aţipit, ne-am strâns catrafusele şi-am luat-o la pas de coborâre spre o stână care se întrezărea în depărtare şi de-acolo tot înainte spre drumul asfaltat care ducea spre Cheia. Odată ajunşi pe el ne-am abătut pe un traseu în dreapta, pe valea unui râu (Cheiţa).

Aici a fost caterincă – la un moment dat traseul se încolăcea cu râul şi nu era chip clar să-l treci. Am apucat pe căi diferite: văru’ a reuşit să se cocoaţe pe stânci şi să treacă, iar eu mi-am băgat picioarele (la propriu) şi-am făcut ca ursul: mi-am scos încălţările şi-am luat-o prin apă, direct, dungă. Mă, o apă rece de nu-mi venea să cred! Când scoteam piciorul afară din ea mi se părea că-l ţin lângă căldura focului, aşa mare diferenţă era. Dar trebuia s-o fac şi pe-asta şi-am făcut-o. Am trecut cu bine şi ne-am continuat drumul. Ne întâlnim cu vreo două familii cu copii mici pe umeri. Îi prevenim de ce-i aşteaptă şi ne continuăm drumul spre locul în care lăsasem maşina.

Ce nu ne-a plăcut e că pe lângă Cheia am găsit o groază de gunoaie aruncate la întâmplare. Mi-e greu să înţeleg de ce fac unii oameni păcatele astea, n-o să mai comentez asta acum…

Tot drumul am fost ghidaţi de OpenStreetMap pe care am găsit (nu ne aşteptam) chiar şi traseele. Minunat! Am ajuns la maşină cu care am ajuns în Braşov cu limba scoasă şi unde-am tras direct la cofetăria Vatra Ardealului. Apoi în Predeal la Cabana Vânătorilor şi-apoi acasă, într-un Bucureşti plin ochi de apă. Am trecut pe la cofetăria Istanbul ca să fie bine, să nu fie rău 🙂

A fost bine şi sper să repet experienţa cât mai curând. Din păcate weekendurile lunii iulie se anunţă aglomerate, nu ştiu când o să mai apuc să merg pe munte. Dar trag de sfori ca s-o fac să se întâmple. Şi pace.