Prin August am făcut o drumeție despre care credeam că o să fie ultima din acest sabbatical – evident că n-a fost așa, tocmai ce povestii despre roadtrip-ul spre Maramureș și Bucovina făcut recent. Dar și asta a fost foarte tare, cu locuri nemaipomenite despre care auzisem doar vag.

Totul a început pe Facebook. Am văzut la o prietenă ceva poze și informații despre calea ferată dintre Oravița și Anina, care este cea mai veche cale ferată montană de la noi (1863). Ruta are o lungime de 34 de kilometri, o diferență de nivel de 337 metri, vreo 14 tuneluri si 10 viaducte. Pe lângă asta prietena respectivă își îndemna auditoriul de pe Facebook la a vizita locurile și a vorbi mai departe despre ele. Și exact asta am făcut: m-am hotărât să fac un roadtrip cu cortul până acolo și să mai văd niște locuri noi pe drum. Am convins-o și pe soră-mea să meargă și a fost o excursie de familie foarte reușită 🙂

Pe drum am dat fără să vrem de Muzeul Trovanților din Costești, era chiar vizavi de un fel de parcare unde ne-am oprit să mâncăm ceva. Apoi primul obiectiv voluntar de pe frumosul drum pe care l-am ales a fost Podul lui Dumnezeu. Văzusem cu câteva zile înainte pe la televizor ceva emisiune filmată pe-acolo, ceea ce mi-a trezit un pic interesul pentru zonă; și-am zis „ia, mă, să vedem ce-avem noi aici”. Podul ăsta este unicul pasaj natural rutier funcțional la nivel național, traversat de DJ 670 Baia de Aramă-Drobeta Turnu-Severin și practic s-a născut prin prăbușirea parțială a tavanului unei peșteri. Este cel mai mare pod natural al nostru și al doilea ca mărime din Europa (30m lungime, 13m lățime, 22m înălțime și 9m grosime), dar singurul din lume deschis traficului rutier. Există niște legende vizavi de denumirea lui, cam toate duc la zvonul că ar fi fost făcut de Dumnezeu Însuși 🙂

Pentru că locul ni s-a părut superb ne-am decis să găsim un loc de cort în apropiere, chiar pe dealul care acoperă peștera. A fost bestial, am prins apusul și răsăritul, am făcut gârlă de poze. Am avut o cameră cu zoom mai puternic decât ce am eu în casă și am experimentat la greu cu asta. Am mâncat, am băut și ne-am bucurat de-un somn bun… mai mult eu, soră-mea era prea panicată de urs ca să pună geană pe geană 😀 Noaptea am găsit sacoșa cu mâncare cam răvășită, probabil o fi fost un câine de prin zonă sau vreun animal mai mic. A doua zi eu m-am băgat în peștera de sub acest pod care merge explorată de la un capăt la altul. Eu n-am parcurs-o, dar am să mă răzbun odată când o să mai merg cu cineva acolo. Ne-am îndopat cu mure (care erau din abundență prin zonă) și-am pândit veverițe zburdând prin tufele de lângă peșteră.

Am pornit-o la drum cu scopul de a străbate Valea Cernei, inima Parcului Național Domogled-Valea Cernei, prin Baia de Aramă, Obârșia-Cloșani, Tatu, Ineleț și până la Băile Herculane. Bestial a fost și drumul ăsta, a fost ceva ce voiam să fac mai demult și am întâmplat-o și pe-asta. Am trecut pe lângă Lacul Prisaca, prin Băile Herculane, apoi am făcut dreapta spre Mehadia pe direcția Oravița. Vrând să ard mai repede o bucată de drum am luat-o pe-o „scurtătură” și așa am dat de un drum super dubios pe care am mers în spatele unui șmecher cu Audi care nu prea se descurca pe coclauri. Na, nu se descurca pe toate drumurile, dar măcar a dat de vreo 3-4 ori mai mulți bani decât am dat eu pe-a mea… oh, wait.

I-am dat frumos prin Iablanița, Prigor și Bozovici, străbătând de-a dreptul Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița până-n Oravița. Tot fără să vrem am dat și de cascada Bigăr care e într-adevăr frumoasă. Partea proastă e că e prea accesibilă, așa că e plină de cocalari și turiști dubioși (fetițe cu tocuri și gentuță, moldoveni musculoși la maiou, mămăi gălăgioase cu nepoței neastâmpărați și așa mai departe). Bestial și drumul ăsta, n-aș fi crezut că avem atâtea drumuri frumoase-n țara asta. În Oravița am mâncat la o fițărie de pizzerie și-am plecat la căutat loc de cort. Am avut dificultăți în a găsi ceva frumos, dar până la urmă ne-am stabilit oarecum la marginea unui drum din afara localității, într-o poiană plină de fân verde. Seara a fost superbă, pe cer se dădea o luptă crâncenă între soare, nori și munți; după ce ne-am așternut cortul a început o ploaie măruntă și i-a tot dat toată noaptea. Superb a fost, pe mine unul mă fascinează simplitatea asta a unor momente: un izopren, un sac de dormit, o pânză deasupra și toată natura pe tine și sub tine. Ploaia se aude într-un mare fel pe pânza aia și mi se umple sufletul când măsor intensitatea ploii după zgomotul pe care-l face. Frumos tare a fost.

Dimineața ne-am trezit devreme rău ca să prindem faimosul tren către Anina. Ne-am luat bilete, am mai hălăduit pe lângă gară și ne-am urcat în trenul ăsta care în sine e destul de banal. Are niște bănci simpatice înăuntru și niște ferestre de vagon clasice. Dar drumul…. Iisuse, drumul ăla pe care l-a străbătut a fost incredibil, ireal. Sălbăticie pură, ca-n junglă, prin păduri nesfârșite, prin multele tuneluri și viaducte. Doamne, cum a fost, iar nu cred că se poate exprima în cuvinte ritmul cu care inima-ți bate pe drumul ăla. Îmi venea să urlu sălbatic de bucuria descoperirii locurilor ălora și, sincer, cu greu m-am abținut să nu sar din trenul ăla în mijlocul pustietății. Vara viitoare asta am să fac, îmi iau catrafusele și sar din trenul ăla și mă descurc de acolo, am zis!

Anina este o localitate destul de moartă. Am străbătut-o de la un capăt la celălalt, am mers pe niște coclauri, am mâncat mure până la refuz și ne-am bucurat de vremea rece dimineața și soarele cald spre seară. Am văzut și fotografiat case (multe din ele erau pustii), am luat drumurile lăturalnice la picior, am mers mult; practic am târât-o pe soră-mea după mine, eu fiind un avid umblător și având multă experiență pe partea asta 😀 Am fost și la ruinele Întreprinderii Miniere Anina, niște rămășițe de construcții de dimensiuni colosale. Locul e apocaliptic, însă cu ceva bani s-ar putea transforma în ceva super interesant și căutat.

După alte sesiuni de mâncat mure (erau pe lângă orice drum, pe la toate colțurile) am mers iar spre gară să luăm faimosul tren înapoi spre Oravița. Am ajuns acolo și pentru că încă mai era lumină am zis să mai recuperăm din drumul de a doua zi. Am luat mașina și am fulgerat pe drumul pe care venisem până-n Bozovici cu speranța de a prinde acolo apusul. Nu l-am prins din păcate, l-am ratat la mustață, dar seara tot a fost frumoasă. Am căutat un loc de cort și-am găsit unul lângă un cimitir și-un monument care întruchipa ceva vultur cu aripile întinse. După lăsarea nopții am zărit în depărtări un apus de seceră de lună și o cruce imensă, luminată.

Dimineața a fost un frig groaznic, cred că s-a întâmplat treaba aia de care am auzit la Geografie prin gimnaziu, cu inversiunea termică & shit. Se lăsase o ceață densă, iar peisajul era rupt dintr-o poveste de groază, crucile cimitirului se vedeau într-un mare fel. Ne-am făcut amorțiți bagajul și-am pornit la drum pe Valea Nerei, apoi spre Orșova cu destinația Drobeta, unde iar nu fusesem niciodată. Orașul e super tare, ne-am plimbat puțin pe străzi, am mâncat la o terasă, am degustat o înghețată suuuuuper bună la o gelaterie, am văzut Turnul de Apă și Piața Centrală care e super modernă.

Am bătut apoi Oltenia pe drumul de întoarcere. Am trecut iar fără să vrem printr-un sat care se numea, culmea, Ploștina, întocmai ca satul în care a crescut mama și unde mă duc mereu cu dragă inimă. Am trecut prin Horezu de-am luat suveniruri, apoi pe la niște prieteni din Polovragi, apoi prin Târgu Jiu să vedem și noi sculpturile lui Constantin Brâncuși. Era prea aglomerat și pe stradă și prin parcul ăla, iar turiști dubioși și cocalari, de-asta cred că nu prea m-a impresionat nimic pe-acolo. Dacă sculpturile alea ar fi pustii și nici un om n-ar fi fost în jur poate că ar fi avut mai mult farmec și le-aș fi apreciat la valoarea care se vehiculează peste tot. Scuze, Constantine, nu-i nimic personal, it’s not you, it’s me.

Cam asta a fost. Simt că am fost prea rapid și n-am zis despre tot ce-a fost pe-acolo, asta pentru că am făcut prostia să tot amân articolul ăsta și iacătă, a ieșit la iveală abia după vreo două luni. Un lucru e cert: du-te cu cortul la Podul lui Dumnezeu, mergi cu trenul de la Oravița la Anina, vizitează Drobeta Turnu Severin și mergi pe drumurile patriei că-s multe și străbat locuri frumoase rău.

Și în călătoria asta am dat de locuri nebănuite și s-au întâmplat lucruri neplanificate frumoase. Cred că la asta se referă acel cuvânt pompos, serendipity. L-am simțit din plin în ultima perioadă, iar asta e cum nu se poate mai bine.