Am zis că merg la Roşia Montană, am mers, am văzut, m-am întors şi o să încerc să și povestesc câte ceva

Celelalte două postări despre incursiunea mea în Apuseni şi Roşia Montană au fost scrise mai întâi de mână. M-am băgat într-o plapumă călduroasă şi le-am încărcălit pe-un caiet cu coperte dure, numai bun de făcut aşa ceva. A fost o experienţă pe care o cam uitasem, nu mai scrisesem de mult timp aşa. Le-am transcris apoi în format digital, m-a ajutat şi prietena. Acum însă gata, nu mai am notiţe, trebuie să scriu de la zero din memorie cum a fost în ultima zi petrecută acolo.

Se întâmpla într-o Duminică această ultimă zi la Roşia Montană. Sfârşit de săptămână, sfârşit de Roşia Montană, nici să fi vrut nu le potriveam aşa. După ce în celelalte zile am fost acompaniat cu dăruire de Mihai Gligor şi am întâlnit apoi nişte oameni, această ultimă zi de Duminică urma s-o petrec de unul singur, aşa trebuia să fie. Aveam de gând să o iau la pas către oriunde, dimineaţă-seară, ca un om harnic.

M-am trezit dimineaţă, între 6 şi 7 cred. Până mi-am asamblat minimul necesar într-un ghiozdan o fi trecut de 7. În tot acest timp încercam să-mi dau seama cum e mai bine să parcurg plaiurile astea. Mi-am zis că trebuie musai să ajung la lacul de steril, la Biserica acoperită de mâl. În ziua anterioară fusesem pe Lupşa, pe partea cu barajul a lacului. Acum aveam de gând să ajung cumva în partea diametral opusă, unde era „Biserica veche”. Să trec pe la fosta carieră de cupru (Roşia-Poieni), cea mai mare gaură de la Roşia, să trec pe la cealaltă carieră, Cetate, să mă plimb pe plaiuri cât mai mult, să mă cocoţ pe dealuri; erau destul de multe lucruri dintre care să aleg, aşa că… le-am ales pe toate.

Am început să urc spre Tăul Mare croindu-mi în minte un drum imaginar către satul Geamăna, acoperit de mâl. Telefonul m-a ajutat puţin, mai ales busola aia. Îmi spunea totuşi că-s nebun, că drumul meu imaginar nu corespundea cu nicio potecă spre locul unde voiam să ajung. Aşa şi era, dar ştiam deja asta şi mă pregătisem sufleteşte 🙂

Am trecut pe lângă lac care oferă o privelişte minunată atunci când tocmai răsare soarele. Nişte oameni îşi înfipseseră undiţele-n el şi aşteptau.

– Prindeţi ceva?
– Nu prea, n-o ieşit încă, nu vrea…

Mai încolo puţin un nene strigă:

– E Duminică dimineaţă, mă, o fi fost la chef aseară, doarme până mai târziu!
– Da, mă, no adu nişte murături să-i dăm, poate-l doare capu’
– Hă hă hă!

Răcoarea dimineţii şi lipsa de alternative te face să-ţi faci curaj cumva, să rabzi în continuare şi să aştepţi peştele, să stai la cheremul lui, cam asta am înţeles din scurtul dialog cu ei. Le zic ziuă bună şi-mi continui drumul către maidanul din faţă. Busola-mi zicea că după acel maidan are să înceapă bucata de munte ras. Am trecut nişte izvoare, prin nişte muschi des care-ţi putea juca feste dacă nu înfigeai cum trebuie piciorul. Privind înapoi priveliştea îţi taie răsuflarea, aşa-i de frumos. Stând şi admirând mă încearcă o furie înecată. Cum, mă, să zici că numai mineritul e şansa Roşiei Montane? În depărtări apar văile umplute cu ceaţa de dimineaţă care se retrage uşor-uşor. Mai încolo se vede Buceş-Vulcan, pe care l-am fotografiat ziua precedentă din minunatul sat Reţ.

Tot urc la deal şi la un moment dat doi câini sar la mine. Sunt imun la câini de când unul ciobănesc din-ăla mare a sărit la ţară în aer direct spre mine. Atunci sângele mi-a îngheţat şi frica a îngheţat şi prin câteva mişcări acrobatice nu l-am lăsat să mă atingă. Tot ţopăind aşa până a venit stăpânul să-l ia mi-am dat seama că acest conflict câine – om se poate termina prin dominaţia omului asupra câinelui. Dar, bineînţeles, am avut şi noroc probabil. Aşa, nu contează; tot urc la deal, dau de câini, îi ignor şi ei îşi dau seama că nu se pot distra cu mine. Ajung într-o zonă cu nişte clădiri părăsite care probabil deserveau mina de cupru. Nişte vaci se plimbă pe drumul asfaltat care nu ştiu dacă se continuă şi mai departe.

Tot mai sus începe malul de pietriş scos din munte şi prăvălit peste dealuri. E abrupt, dar îl urc, că doar îs muntean obişnuit. Încep să apară tot felul de gunoaie, de fierătanii, sticle, cauciucuri de macarale abandonate, aruncate pur şi simplu acolo. O groază de lucruri abandonate, ignorate, de parcă nu reprezentau nici un pericol; oamenii probabil or fi crezut că se evaporă. După ce termin de urcat dau de un platou imens, tot făcut de mâna şi macaraua omului. În mod normal platoul acesta se extinde pe măsură ce macaralele împing pietriş într-o parte. E vechi şi pe el încep să crească mesteceni pe ici pe colo. Câteva bălţi roşiatice, multe gunoaie, stâlpi de electricitate fără fire.

Mai urc niţel şi apar alte clădiri dărăpănate. Văd şi o antenă, semn că probabil mai e vreun paznic pe-aici. Nu vreau să mă vadă, nu vreau să explic nimic, sunt un om liber şi vreau să merg pe unde vreau. Un câine mare, negru, stă în fund şi mă priveşte plictisit. Trec mai departe, nu vreau să mă latre şi să atrag atenţia asupra mea.

Mai departe o fierătanie imensă e înfiptă în deal, abandonată. O iau pe un drum care pare să mă ducă către locul de unde se văd mai bine săpăturile de la Roşia-Poieni. Privind spre stânga, în jos peisajul e iar minunat, acoperit de tentaculele toamnei. E frumos aici.

Urc şi mai departe până ajung pe malul craterului. Toate pozele din lume n-o să dezvăluie cu adevărat tragedia care s-a întâmplat aici. Să vezi pe viu craterul acesta e înfricoşător. Cu toată dezvoltarea tehnologică la care omenirea a ajuns… eu nu credeam că omul cu mâinile lui e capabil fizic să sape chestia asta. Gaura e imensă, gigantică; eu o să pun poze aici, dar să ştii că n-au cum să evidenţieze clar cât de adâncă e treaba asta. Zău, eu credeam că nu poate fizic exista aşa ceva. Dar există, e acolo la Roşia-Poieni, e făcută de oameni, de români. Muntele e ras şi întors pe dos, transformat într-o gaură nisipoasă înconjurată de trepte mari, prăvălite în jos. Nu există termen de comparaţie mai bun decât ăsta: închipuie-ţi că un uriaş întoarce un om pe dos. Un om întors pe dos, cu interiorul în afară, asta este cariera de cupru de la Roşia Montană.

Vântul bate rece, mâinile îmi sunt uscate de frig şi uscăciune, nasul îmi curge. Atârn camera de gât, îmi afund mâinile în buzunar şi doar privesc, zglibulit, parcă tot ne-venindu-mi să cred ce-mi zace la picioare. În urma mea se pare că vine o furtună, o ploaie din-aia violentă. Mi-am uitat pelerina în maşină, iar, şi dacă vine ploaia aia mă rupe. Dar nu-mi păsa, dacă acesta era preţul pe care aveam să-l plătesc pentru a veni şi a vedea rana asta.. aşa să fie. Am să-mi continui drumul către lacul de steril orice-ar fi. În depărtare se vede vârful Muntele Mare (1826m) iar la poalele lui ceaţa se retrage la culcare. N-aş vrea să fiu muntele ăsta, să văd cum dealurile din jurul meu se rad şi se rostogolesc peste sate.

Dacă vreau să ajung la lac va trebui să trec peste grămezile de pietriş. Sunt foarte abrupte, dar am bocanci bunicei. Cobor ajutat de călcâie, pe care le simt zvâcnind. În vale se zăreşte un mic lac roşu-negru. Pe acesta nu l-am văzut niciodată în poze, nicăieri. E ascuns ce-i drept, numai dacă vii şi cobori pe văile astea de pietriş îl poţi vedea. Mai departe, în stânga începe să se zărească lacul de peste Geamăna, de o culoare străvezie, apoi un bej dubios.

Peste valea din faţă se întind iar dealuri frumoase peste care cotrobăie o turmă de oi. Privind în urmă, dealurile de pietriş îmi par uriaşe, n-aş mai putea urca la loc pe unde am coborât, deci decizia e simplă. N-am încotro şi tot merg la vale, către lacul roşu. Întâlnesc nişte platouri peste care văd urme relativ recente de macarale. Înseamnă că încă se mai cară de aici pietriş. Solul e cimentos şi miroase dubios. Mai la vale sunt numai pietroaie mari, încerc să le cobor cu grijă. Dacă-mi scrântesc un picior pe-aici nu mă găseşte nimeni, sunt sigur de asta. În stânga lacul de mâl apare din ce în ce mai clar, mai mare, mai ciudat. O parte din el are o culoare de zici că-i sânge.

În drum spre lacul roşu apar râuşoare ieşind din pietriş. Au o apă dubioasă, colorată-n roşu-maroniu, cum am văzut şi în poze. De exploatat nu se mai exploatează de mult, însă apele sunt tot roşii, asta nu înţeleg oamenii, că după ce minerii şi „investitorii” vor fi plecat apele vor rămâne otrăvite, inutilizabile, poluante. Lacul e morbid, jegos, colorat şi totul pe lângă el e uscat. Zăresc câte-o urmă de om, semn că nişte oameni tot au mai trecut pe-aici.

În sus, pe unde am coborât, s-au format dune de pietriş, ai zice că eşti în deşert dacă te-ai trezi deodată abandonat aici. Peisajul e selenar; dacă vrei să păcăleşti lumea că ai fost pe lună vii aici, ţopăi puţin, încetineşti filmul şi aia e. În rest, mâl peste tot.

Încep să zăresc case care se dovedesc a fi abandonate. Pe bună dreptate, în curte valul de pietriş a intrat neinvitat, ca un cotropitor. E o câmpie de pietriş pe valea asta. Grădinile, casele, livezile sunt abandonate. Au fost multe case aici, se vede după fundaţiile de piatră. S-au dărâmant, s-a luat lemnul, iar fundaţiile au rămas. Mulţi meri cu mere bune sunt înghiţiţi de bălării prin care îmi fac drum cu greu.

Dau de-un bătrân care strângea mere în nişte saci. Îl întreb de direcţia către „Biserica veche” (mai mult ca să încep o conversaţie), îmi explică neaoş. Mă întreabă de unde am apărut şi încerc să lungesc vorba:

– Am venit peste malurile de pietriş de la carieră… e dezastru ce-i aici la dumneavoastră…

Face un semn cu mâna în aer, semnul ăla pe care-l faci în loc să zici „las-o baltă”, „e totul pierdut” sau „totul e în van”. Îşi pleacă capul şi-l înţeleg; ne urăm reciproc drum bun şi merg mai departe. Dacă gaura aia e incredibilă, faţa bătrânului ăstuia e cutremurătoare, spune tot. Merg pe un drum bunicel, înconjurat de copaci galbeni şi grădini şi căpiţe de fân. Peste câteva case se zăreşte lacul, nu-l văd prea bine. Intru prin nişte grădini şi ajung la el. Vrând să-l văd mai de-aproape era cât pe-aici să mă scufund într-un strat de mâl camuflat de nişte pietriş. Sunt atent pe unde calc şi fac câteva poze la începutul de lac sângeriu care se vede încă de pe acum cum acoperă câteva case. Urc înapoi la drum şi mai trag câte-o privire prin frunzişul copacilor din jur către ceea ce pare o mare de sânge.

În dreapta se face un drum, bănuiesc că ajunge la Biserica veche. Merg pe el şi aşa-i, se zăreşte biserica sau mai bine zis turla ei şi o bucată din acoperiş. Merg din ce în ce mai aproape. Din nou, din poze lucrurile par rupte din realitate, contrafăcute. Să vii să vezi lucrurile astea stând mute în faţa ta te lasă cu gura căscată. Biserica stă dreaptă, înconjurată de un mâl apos.

Mai încolo începe un fel de podeţ peste lac pe care trece o ţeavă ce pare să pompeze ceva în lac. Mai târziu aflam că e var, ca să reacţioneze cu rahatul care se scurge din malurile de pietriş, neutralizează nişte lucruri se pare. Dar ce să neutralizezi, frate? Totul e steril, e lipsit de viaţă, totul ucide orice urmă de vegetaţie, nici măcar păsări nu se aud în jur, sau poate aşa îmi aduc eu aminte acum, când povestesc. O iau pe podeţul ăsta, peste mâl. Dacă se duce, m-am dus şi eu cu el în adâcuri, dar mă descurc. Merg pe el, picioarele îmi tremură, verific orice pas. Văd că duce până dincolo, pe malul celălalt şi sper naiv că îl pot traversa. Mai încolo se afundă în mâl, n-are rost să risc, nu-i nici ţipenie de om în jur, dacă mă afund nu mă găseşte nimeni. Fac câteva poze şi o iau înapoi peste scânduri care scârţâie dubios.

Las Biserica în urmă şi plec să găsesc o modalitate de a trece pe partea cealaltă a lacului. E trist locul, contrazice tot ce-ai învăţat despre Dumnezeu şi Biserică, tot. Parcă Biserica era casa Domnului, cum de stă acoperită de mâlul ăsta, cum de nu poţi ajunge la ea? Privesc tâmpit cu neputinţa în braţe. Mănânc nişte pere din ghiozdan aici pe malul acestui lac urât. Pe mâl e desenată o inimă de către cine-o mai fi trecut pe-aici. Ăsta e singurul lucru pe care-l putem face, să râcâim ca nişte copii în noroiul ăsta. Mi-e dor de noroiul de la Ploştina, măcar peste ăla puteai să treci, să ajungi într-o grădină şi să te ştergi pe picioare prin iarbă. Aici n-ai ce face, n-ai cum să păşeşti peste el, e acolo, nestrămutabil.

Îmi strâng bagajele şi plec de acolo. Trebuie să găsesc o cale să ajung pe partea cealaltă, către alt drum imaginar pe care mi l-am făcut pe loc în minte. Mă întâlnesc cu un nene care mă iscodeşte:

– Dar dumneavoastră ce credeţi, îi dă drumu’?
– Nu trebuie să-i dea drumu’, ce-i aici nu trebuie să se mai repete… (zic eu)
– Aşa cred şi eu, nu-i dă drumu’… apă’ oamenilor nu le iese nimică, tot pe-ai lor îi aduc să muncească, nu pe oamenii din Geamăna. Aşa o fost şi la cupru, i-or adus tot p-ai lor şi noi om rămas […]

Am mai auzit asta. Oamenilor de la Roşia le pasă mai mult de faptul că locurile de muncă reprezintă o minciună decât de mediu sau ecologie. Nu au încredere în promisiunile despre locurile de muncă, argumentul cel mai înaintat de către RMGC pe toate televiziunile şi ziarele cumpărate.

Am găsit un loc de traversare peste râul acesta dubios care umple lacul. Las în urmă lacul şi încep să urc pe o serie de dealuri peste care cred eu că sunt nişte sate, apoi iar nişte dealuri, apoi cariera cealaltă, apoi Roşia Montană. Asta-i tot ce am, un plan, şi merg mai departe. Dau iar de peisaje frumoase. În urma mea însă văd lacul întinzându-şi tentaculele printre dealuri. Mai în sus malurile peste care am trecut dinspre Roşia se văd în toată „splendoarea” lor, prăvălindu-se peste fostul sat, peste casele şi livezile lui.

Merg mai departe, dau de o mică turmă de oi. Un câine mare iar mă latră şi vine spre mine. Mă opresc locului şi-mi fac o strategie, caut cu privirea un băţ cu care să mă apăr la nevoie. Câinele se opreşte parcă obosit, se aşează-n fund şi se uită la mine. Încurajat de vederea unor ciobani în depărtare plec încet către unde aveam treabă, vorba vorbei. Mă întâlnesc cu ciobanii care mă avertizează că mai e o turmă mai sus, cu mai mulţi câini şi mai mari. Challenge accepted zic inconştient şi-mi fac strategia de drum astfel încât să ocolesc turma de oi cu câinii ei cu tot. Îi studiez direcţia de mers, dar ştiu că nu mă ajută prea mult. Câinii stau pe lângă turmă, la urma şi înaintea ei, în locuri de unde pot ataca inamici, puteam să mă întâlnesc cu ei oriunde. Mă înarmez un un băţ serios şi-i dau bătaie la drum. Până la o eventuală confruntare mă concentrez pe frumuseţea locurilor, cine ştie când am să mai trec pe aici.

Urc atent, dau de-un drum, merg pâş-pâş. Zăresc o spinare mare de câine destul de aproape, peste maidan. Încă unul mai încolo, altul ţopăie prin iarbă după lăcuste. Merg cu inima cât un purice, atent să nu fac zgomote. Trec de ei şi-i las în urmă, bucuros c-am scăpat cu bine. Mai încolo mă înfoi ca un cocoş şi fac nişte mişcări în aer cu băţul. De undeva de lângă mine, din iarbă, se ridică o matahală de câine mârâind nervos. Eu mă pregătisem deja de război, strângând cu tărie băţul în mână. Câinele dă să plece însă, supărat că i-am deranjat odihna. Ori era mai calm din fire, ori s-a speriat şi el de fluturările băţului, n-a ieşit cu scandal şi-am plecat mai departe, întreg.

Dau de-un sat mic, ascuns sub dealul pe care merg (Poiana şi Muntari). Iar peisaje frumoase; undeva departe un nene scoate cartofi. Mă apropii de el şi ne dăm la vorbă. E dezamăgit de conducere şi nu crede că proiectul va aduce vreun beneficiu oamenilor, aşa cum n-a adus nici exploatarea de cupru. Oricare ar fi pagubele asupra mediului, tot nu rentează pentru oameni. Ăi de sus fură, ăi de jos suferă. De ce nu-i lasă pe oameni să exploateze singuri, cum era până-n 1948? Exploatau singuri, fără distrugere şi aveau un loc unde mergeau zilnic să-şi câştige pâinea, ca moşu’, tatăl său. Toată lumea era mulţumită şi nimeni nu voia nimic în plus. Apoi au venit cumuniştii şi s-a dus totul de râpă. Spre deosebire de minerii din Roşia Montană care „aşteaptă de mulţi ani locuri de muncă”, bătrânul acesta dădea cu sapa după cartofi. Şi nu era chiar aproape de sat, pur şi simplu acolo îşi avea moşia. El nu stă să aştepte, aştepatarea te înfometează. El munceşte, nu aşteaptă după nimeni.

Traversez satul Muntari, dau de nişte noroaie crunte, câteva case, izvoare roşii, nişte vaci. Din nou, nici ţipenie de om, zici că au trecut turcii. Găsesc ultima frăguţă pe anul acesta şi-o mănânc cu mare plăcere. Tot urc la deal, prin grădini, pe drumul meu către cariera Cetate. Ajung pe un deal de unde iar se vede frumos totul.

În încăpăţânarea mea, îmi croiesc drum prin nişte bălării către lacul Tăul Cornei. Dau de mărăcini şi tot felul de tufe, drumul devine aproape imposibil. Dar da, sunt încăpăţânat, merg mai departe. La un moment dat realizez că sunt pe marginea un mal pietros, uriaş. Ditamai goanga se deschidea la picioarele mele. Am studiat râpa puţin, mă bătea gândul să încerc să găsesc un drum prin ea, dar n-aveam nicio sculă ajutătoare la mine. Se făcea seară şi să-mi rup gântul în valea aia nu era o idee bună. Am recunoscut învins că trebuia să găsesc alt drum. A fost iad să ies din valea aia, n-am întâlnit nicăieri aşa încâlceală de ramuri şi bălării. Am răzbit prin haosul ăla gâfâind şi-am ieşit la un drum. Mamă, solicitant, nu mă aşteptam la asta. Dar am mers mai departe zâmbind, îmi plac traseele astea free-style, grele şi riscante.

Drumul m-a dus către cealaltă carieră, pe lângă Tăul Cornei, un lac frumos. În dreapta se văd tot felul de găuri, făcute de om în căutare de aur care să se transforme în pâine. Câteva sunt un pic amenajate, în sensul că sunt acoperite de o uşă cu acces interzis. Mă mănâncă tălpile să mă caţăr, în pofida periculozităţii, dar se făcea seară, după cum ziceam, nu era momentul potrivit. Merg mai departe şi zăresc un drum închis cică accesului. Zic fuck the police şi merg. Mă aşteptam să sară oricând vreun paznic pe mine, dar nu era nimeni pe-acolo. Avansez cu grijă. Se pare că pe-aici RMGC a făcut nişte săpături, se văd proaspete săpate în ziduri. În stânga apare găunoasă cariera Cetate, mai mică decât cealaltă, dar totuşi de mărime impresionantă. Alt munte ras, găurit din caza setei de resurse.

Mă întorc pe acelaşi drum, dau de-un nene destul de dubios cu un aparat în mână. Mă întreabă dacă e minereu, dacă e aur. Îl studiez un pic şi-i răspund mai în glumă:

– Nuuuu-i.. (zic zâmbind)
– Cum, nu-s săpături acolo? (mă întreabă serios)
– … ba da.. (deja eram confuz) dar îs vechi, de când hăi (când am încetat să folosesc expresia asta şi cum de-am folosit-o acum?)
– a..

Şi ne despărţim. Ciudată întâlnire.

Cobor în stânga spre Tăul Brazi, unde mai fusesem într-o zi. Se înnopta de-a binelea, dar trebuia să mă odihnesc puţin, eram destul de frânt. Mă descalţ ca să-mi mai respire picioarele. Călcâiele şi degetele mari îmi erau albe şi zgribulite de atâta frecuş, nu mai simţeam nimic pe ele. Am stat un pic aşa până a început să mă ia frigul. M-am încălţat şi-am pornit către acasă, unde aveam să trag un somn bun. A doua zi urma să plec către Bucureşti.

M-am băgat în pat gândindu-mă la marea zi de azi. Eram prea obosit ca să mai scriu ceva. M-am culcat pe la un 9. M-am trezit pe la 2 şi mi-am zis că o să plec, să am un avantaj de timp pe drumul spre casă. M-am echipat, am ieşit, dar când dau să plec descopăr că poarta curţii era încuiată şi n-aveam cheie. Ce decepţionat am fost! N-aveam cum să trezesc din somn în miezul nopţii oamenii la care eram cazat. M-am întors în pat, am mai dormit până dimineaţă şi-am plecat atunci. Am mers întins de la Roşia Montană până-n Bucureşti, cu câteva pauze scurte. Am fost mult încetinit de camioane, mai ales pe Valea Oltului sau spre Piteşti, dar am ajuns într-un sfârşit în Bucureşti. De pe la 7:30 dimineaţa până la 4 după-amiaza, cam atât mi-a luat drumul la întoarcere (Roşia – Zlatna – Alba Iulia – Sibiu – Râmnicu Vâlcea – Piteşti). Am alimentat pe undeva pe autostradă, nu mi-a venit să cred ce vânt era. Am mers mai cu grijă apoi, era mai bine să ajung mai târziu decât niciodată; din sens opus tot treceau ambulanţe.

Asta a fost. Sigur am mai omis vreo treabă de povestit, dar poate-mi mai aduc aminte. A fost o experienţă dureroasă (dar necesară) să văd lucrurile de acolo, dar asta e, trebuia să se întâmple. Concluziile o să mai tot apară în articolele viitoare, au mai apărut şi în cele precedente.