Acum vreo săptămână am plecat cu niște prieteni prin Grecia și încă-s pe-aici. Scriu dintr-o bodegă unde zăpușeala te face una cu marmura și unde Anglia tocmai a bătut Țara Galilor cu 2 la 1. La fotbal adică, lucru de care nu prea-mi mai pasă de când am fost marcat în copilărie de un episod în care România a pierdut în fața Danemarcei calificarea la ceva campionat trans-național, trans-gender și transpirat.

Grecii nu prea simpatizează Anglia. S-au bucurat la golul primit de engleji și și-au văzut în continuare de frappeurile lor când o masă mică de britanici s-a entuziasmat timid la golul miraculos de pe final de meci. E joi și toată lumea e afară ca în zi de sărbătoare, deși în mod evident mai puțini decât în Salonic, primul oraș grecesc în care-am pus capul pe-o pernă.

E frumos în Grecia și da, e pentru prima dată când trec pe aici. Am petrecut o noapte-n Salonic, oraș arhiplin de dulciuri și zaharuri, apoi vreo patru în Agia Efimia în Kefalonia, o insulă pe care ne-am tot plimbat și un loc aerisit care mi-a plăcut foarte mult. Ieri traversarăm spre Peloponez, trecurăm pe la cetatea Micene și ne oprirăm aci în Nafplios, orășel cu zeci de magazinașe de mii de suveniruri unde poți petrece lejer zile întregi nehotărându-te ce să duci cu tine acasă. E turistic rău, dar dacă poți să treci peste asta e chiar plăcut. Locul e frumos, bine croit, marea e albastră, cetățile astea impresionante.

Am mâncat mult și bine zilele astea și-am băut destulă apă sărată în multele sesiuni de bălăceală și snorkeling. E cel mai lung concediu pe care l-am luat vreodată dintr-o bucată (obligat fiind de Codul Muncii) și pot zice că m-am bucurat de el la maxim. Îmi lipsește totuși muntele nostru cu pădurile lui cu tot. Oricât de faină ar fi apa asta în fața căreia am rămas prost de mirare, inima mea e făcută din pământul munților Buzăului.

Am avut timp să mă gândesc la lucruri și să le pun un pic în ordine. Mai am vreo 4 zile de bălăureală și-apoi vin înapoi cu suflu nou, așa cum mă întorc de fiecare dată. Vin vremuri interesante.