Zilele trecute ni s-a făcut dor de dormit pe pământ, așa că ne-am hotărât să mergem undeva la munte cu cortul. După ceva negocieri și tratative am ales un traseu în frumoșii Munți ai Buzăului, în zona Siriu: de la cabana Valea Neagră la Lacul Vulturilor și înapoi.

Lacul Vulturilor e situat la peste 1400m pe partea estică a versantului Mălaia. A primit denumirea de lac al Vulturilor de la Alexandru Vlahuţă – el l-a cunoscut ca fiind sălaşul de primăvară al vulturilor, de unde beau apă și deasupra căruia își învăţau puii să zboare. Mai are și denumirea populară de Lacul fără Fund. Aceasta e un pic improprie pentru că adâncimea maximă nu trece de 2,5 metri, ea avându-și rădăcinile tot în legendele populare ale zonei. Se spune că un cioban și-a aruncat ciomagul în lac, regăsindu-l apoi în Dunăre; aducându-şi aminte de plaiurile natale, s-a întors pentru a reveni la activitatea care-i plăcea cel mai mult: oieritul.

Drumul până la începutul traseului e simplu: din Buzău o iei pe DN10 spre Braşov, pe valea râului Buzău. Treci de Nehoiu, ajungi în Siriu, admiri oglinda lacului cu acelaşi nume şi te opreşti la coada lacului ca să faci în stânga pe un drum pietruit şi anevoios. Mergi pe drumul ăsta până ajungi la o punte peste râul Buzău. Se poate trece cu mașina pe ea în siguranță, am testat asta.

Ai lăsat maşina la Valea Neagră, ţi-ai luat rucsacul şi te pregăteşti de-un drum relativ uşor de circa 10km, pe care-l vei face cam în 4 ore, plus/minus jumătate de oră în funcţie de cât de serios eşti la urcuş. Recomand să nu te încrezi în indicatorul pe care-l găseşti peste câţiva paşi şi care-ţi spune ceva de 2,5h – se referă la timpul parcurs până în Poarta Vulturilor şi nu până la Lacul Vulturilor, unde vei vrea tu să ajungi. Un 4h zic că-i rezonabil pentru un om cu o pregătire mediocră. Diferenţa de nivel este cam de 1000m, aşa că nu desconsidera traseul. Cei mai odihniţi îl vor găsi „sinistru”, după cum o femeie cu umbrelă pe care am întâlnit-o pe drum ni l-a descris 😀

O iei în dreapta pe lângă cabana Valea Neagră şi-i dai la deal. Traseul este foarte bine marcat, aşa că riscurile de a te rătăci sunt minime. Nu pierde din ochi dunga roşie însă; la o vorbă cu tovarăşii de drum o poţi pierde din vedere prin micile cărărui alternative. Fii serios la drum, după cum ziceam, şi-ţi garantez o călătorie relaxantă, frumoasă, răcoroasă.

Mergi ce mergi pe un drum forestier, ţii tot timpul dreapta, după care începi să o iei pe poteci până când drumul se pierde ruşinat printre copaci. Parcurgi Valea Neagră printre copaci care-ţi fac frumuseţe de umbră. Mai dai şi de câte-o poieniţă:

Dacă ai noroc pe drum găseşti zmeură sau mure din belşug, aşa că, din nou, fii atent la traseu 🙂 Odată ajuns în Poarta Vulturilor mai poţi observa câte-un peisaj şi face o fotografie.

O iei pe un drum făcut parcă pentru pasionaţii de biciclit off-road. Băieţii cu care am fost au zis că sigur or să o dea cu bicicletele pe acolo odată şi odată. Ajungi apoi în golul Siriului unde te aşteaptă alte privelişti minunate. La un moment dat dai de o cruce mare pe care-i inscripţionat şi numele lui Teodor Cardei ale cărui poze le-am întâlnit pe Panoramio. De la crucea asta faci stânga pe drumul forestier cu care te întâlneşti. De-aici nu faci altceva decât să ţii drumul forestier:

La capătul ăstui drum te aşteaptă oglinda strălucitoare a Lacului Vulturilor şi cabana. Luăm masa, apoi ne căutăm şi găsim un loc bun de aşternut corturile, chiar lângă lac. Salutăm şi o turmă de oi care trec să se adape:

A doua zi m-am trezit dis de dimineaţă şi-am pornit să escaladez un pic vârful Mălaia care domneşte peste plaiurile din zonă:

Un motiv pentru care merită să mergi la Lacul Vulturilor e că în zonă găseşti multe afine. În perioada asta încep să se coacă, iar pe versatul Mălaia sunt foarte multe. Dacă o iei prin locuri mai sălbatice, nebătătorite, cum am făcut eu, găseşti multe pâlcuri de afine neatinse de ochiul şi mâna omului; nu toată lumea se încumetă să o ia prin stufăriş pentru că e destul de periculos. Eu m-am zgâriat destul de tare pe picioare, m-am tăiat la mâini din cauza ierbii. Recomand bocanci serioşi şi multă atenţie pentru că pietrele pe care calci urcând vârful Mălaia de lângă lac sunt instabile, colţuroase şi orice greşeală poate fi una fatală.

După un urcuş dificil ajungi în sfârşit pe vârful Mălaia. Efortul nu va fi în zadar pentru că priveliştea pe care o ai de acolo este absolut ne-mai-po-me-ni-tă. Munţii Ciucaş apar falnici în prim plan cu Culmea Zăganului:

În spatele meu dealurile albastre se întind leneşe, încă netrezite de soarele care se anunţă a fi unul foarte puternic azi. Undeva în depărtare putem zări vârful Penteleu (1772m) pe care l-am vizitat anul trecut şi pe care am de gând să merg cu cortul vara asta. Ne facem bagajul şi pornim din nou la drum spre Valea Neagră spre locul în care lăsasem maşina

Lângă cabana Valea Neagră prins într-o poză ceea ce ar putea fi denumit uşor Land of choice şi care ar da mai bine decât logoul brandului de ţară al Elenei Udrea. Şi ar costa şi mai puţin, bineînţeles. Ajungem apoi aproape de puntea de care vorbeam la început, pe care o traversăm.

Ajunşi la maşină ne-am descotorosit de bagajele din spate care păreau mai grele ca oricând şi ne-am răcorit făcând o baie în râul Buzău. Apa era caldă, malurile primitoare. Numai soarele ne cam perpelea, era un pic prea puternic, dar toate au fost bune. Ne-am apucat de drum, ne-am oprit la masă pe la restaurantul Ciuta. Drumul se întindea înaintea noastră nesfârşit, iar soarele spunea Noapte bună unui weekend petrecut frumos despre care o să cam povestesc multor oameni care cu siguranţă or să mă întrebe cum a fost.