Prefaţă:

• N-am mai scris pe-aici pentru că am fost într-un concediu; recuperez acuşica
• Mulţumesc, Livehosting, pentru că nu pot adăuga fotografii în acest articol. Ştiu, nu e vina voastră, e vina lui Băsescu şi-a reptilienilor masoni

Am fost într-un concediu amplu prin patria mumă, un fel de roadtrip prin mai multe zone, pe care îmi doream de mult să-l fac. Bine, nu l-am făcut exact cum voiam eu să-l fac (din lipsă de timp), dar a fost bine, a fost frumos. Am văzut locuri din ţară despre care am învăţat prin şcoală şi care se prezentau în mintea mea ca nişte entităţi abstracte, parcă din altă lume. Sunt şi eu victima modului incorect de a învăţa ceva pe cineva şi Geografia nu face excepţie. Geografia se învaţă la faţa locului, Geografia se învaţă interactiv, Geografia se învaţă folosind instrumente şi pălărie pe cap, nu cu mâinile pe carte şi doar atât. Dar mă rog, nu-i frumos să încep cu frustrările, să le lăsăm pentru mai pe urmă, poate pentru altă ocazie 🙂

Am plecat într-o Joi seară, după muncă, pe Transfăgărăşan, dormind noaptea aia într-o căsuţă la Pensiunea Vidraru, în creierii munţilor, pe marginea unui râu. Bine tare am dormit şi-mi doresc să mai repet treaba asta, dormit cu minimul necesar în pustietate. A doua zi dis-de-dimineaţă am pornit la drum pe Transfăgărăşan înainte cu scopul vădit de a prinde un răsărit pe drum. Ştiam că şansele erau minime din cauza posibilei ceţi pe care aveam s-o întâlnim în cale. Aşa a şi fost; pe partea dinspre Muntenia cerul a fost foarte bun şi ne-a dat speranţe că am putea vedea totuşi soarele mijind printre vârfuri. Doar că pe la mijlocul tunelului spre Bâlea a început şi ceaţa 🙂 Iar pe partea cealaltă, spre Transilvania, beznă. Beznă de ceaţă, ceaţă rău, ceaţă cât să-ţi ajungă pentru toată viaţa, să-ţi bagi şi-n traistă. Muntele ne-a tras-o la faza asta, ne-a păcălit în stilu-i propriu. N-am mai văzut nici un soare, dar a fost în regulă. Drumul mi-a plăcut maxim, a fost prima dată când l-am făcut eu la volan şi chiar dacă eram concentrat să nu ne-arunc în gol tot am mai tras cu ochiul pe ici pe acolo la vârfuri şi peisaje. Sălbatică treabă!

Am coborât spre Transilvania într-o dimineaţă frumoasă, pe un drum destul de pustiu. Am ocolit Sibiul şi am mers mai departe spre Hunedoara ca să vedem Castelul Corvinilor (sau Huniazilor). Am trecut pe lângă cetatea Devei, pe care n-am vizitat-o şi-am lăsat-o pentru o următoare excursie, şi ne-am oprit la Castel. L-am vizitat, ne-a plăcut, mi-au rămas în cap câteva idei de arhitectură pe care o să le aplic la o viitoare casă 😀

De la Castelul Corvinilor am plecat pe-un drum care mie mi-a plăcut enorm şi unul din motivele pentru care, recunosc, am şi plecat în concediul cu pricina. Din Hunedoara am luat-o înapoi prin Deva către Brad/Abrud/Câmpeni/Sălciua, prin Apuseni. Frumos tare drumul, m-am oprit de câteva ori să privesc sau să fac poze. Drum flancat de copaci care-şi revarsă umbra peste tine, dealuri împădurite şi plaiuri golaşe, case aruncate ici şi acolo – o plăcere să priveşti tot tabloul ăsta. Cred că toamna e bestială pe aici, ar trebui să mă conving de asta prin Septembrie/Octombrie. Trebuie să fac drumul ăsta toamna, trebuie. Nu ştiu de unde timp, dar trebuie, e poate mai important decât orice…

Am ocolit un pic Turda, am trecut Dealul Feleacului (deal care oferă o privelişte minunată asupra Clujului) şi după câteva peripeţii pe străzile care-mi erau total necunoscute am ajuns la Pensiunea Cluj. Peripeţii şi aici până ne-am dat seama că strada Meteor conţine şi-o alee foarte în pantă – acolo era de fapt pensiunea. În plus parcarea a fost foarte tricky: foarte îngustă, cu o porţiune la fel de îngustă pe care puteai intra în ea. Pe zidurile ei se vedeau urmele nefericiţilor care n-au reuşit să stăpânească fierătania de sub ei. Mie nu mi s-a întâmplat pentru că nu mi-e ruşine să fac parcarea „din 10 mişcări”. În realitate parcarea se face din mai multe mişcări, eu aşa zic; ce ne învaţă la şcoală este (ca de obicei) o lume idealistă cu foarte mică tangenţă cu realitatea. În parcarea asta de la Pensiunea Cluj să se înveţe gararea, nu în locuri pustii de pe străzi obscure.

După un revigorare rapidă am mers la nişte colegi de corporaţie de-ai Oanei unde am tras nişte băuturică. Foarte fain a fost şi m-am convins iar că ardelenii-s mai de gaşcă decât orice altă naţie românească, cel puţin în experienţa mea. Am încheiat seara cu un somn bun şi binemeritat, eram cam obosit după atâta condus.

Începând cu Sâmbăta de-a doua zi am bătut niţel Clujul. N-am să intru în prea multe detalii pentru că mi-aş dori să revin cu articole mai detaliate pentru fiecare gând care m-a bătut referitor la acest oraş. Pe scurt, mi-a plăcut foarte mult. Mai ales grădina botanică (mi s-a părut mai frumoasă decât cea din Bucureşti), mai ales clădirile care se îmbină armonios, mai ales terasele la care oamenii râd. Mai puţini hipsteri, mai multă lume veselă, mai puţină gălăgie. Parcul central, maidanul „belvedere”, străzile din centrul vechi. Am mers foarte mult pe jos neobosind, am stat prin fiecare loc câte-un pic. Cu toate astea simt că am văzut şi simţit o foarte mică parte din Cluj. Sunt convins că mai sunt multe altele, bune şi rele, urâte şi frumoase – de-ale vieţii. Dacă ar fi să fac un gest extrem m-aş cam muta în Cluj, poate n-ar fi rău să studiez „piaţa”.

Din Cluj am mai tras o tură pe la lacurile Gilău şi Tarniţa, iar de acolo către Mărişel. Frumos drum şi aici, iar Mărişel e bestial acolo deasupra lumii. Acolo am dat de un fel de târg, am nimerit de ziua lui Avram Iancu sau ceva de genul ăsta. Multă lume de toate culorile, ardeleni get-beget, hamuri şi căpestre (?) de vânzare, furci, topoare, coase şi, pe lângă astea, tot felul de alte chinezării. Sute de maşini înfipte printre copaci şi pe toate malurile – un haos şi-o debandadă extreme. Mie mi-a plăcut şi m-am amuzat maxim, mi s-a părut ceva autentic, neaoş, haotic, diferit de oraş; Oanei nu prea i-a priit şi a tras non-stop de mine să plecăm odată de acolo.

Când ne-am întors de la Mărişel am luat prânzul la Il Milanese în Floreşti. Citisem noi prin comentariile de pe blogul lui Hădean cum că ar fi ceva bun aici. Locaţia a fost foarte frumoasă, dar mâncarea de groază. Am mâncat cea mai chioară ciorbă de perişoare (80% morcovi), cea mai sictirită pizza (cu şuncă Campofrio sau ceva mai ieftin din Carrefour) şi cei mai eşuaţi papanaşi (brânziţi şi cu o spoială lichidă de dulceaţă). Cel mai prost loc în care am mâncat vreodată, zău, nu-mi vine să cred ce ţeapă grasă ne-am luat. Lângă noi unui copchil i s-a greşit pizza, îi puseseră pe ea exact ce anterior omul spusese să nu pună. Mă, deci a fost de groază, cred că le murise bucătarul sau explodase ceva în bucătărie. Cred totuşi că a fost un eveniment extraordinar, că s-a întâmplat ceva neobişnuit în ziua aia şi că nu e aşa de obicei, că nu pot pricepe cum dracu să serveşti nişte clienţi cu chestiile alea aproape comestibile. N-am făcut scandal, ştiam că n-o să murim după masa aia, dar o să umplu internetul cu povestea asta pentru că greşeala trebuie pedepsită.

Am mai lălăit-o prin Cluj, am mâncat de mai multe ori la Camino unde a fost extraordinar/magnific/revoluţionar şi pe care-l recomand musai. Am mai mâncat la Hanul Dacilor unde iar a fost bun tare. Dacă-mi mai aduc aminte mai zic. A, am fost la o cofetărie, Olympos, dar a fost oribil. Odată ce mănânci ceva de la Vatra Ardealului prăjiturile înseamnă altceva.

Ei, apoi am mai dormit de vreo două ori în Turda. Am sentimente opuse faţă de locul acesta, mai mult negative. Odată a fost frumos când am petrecut o după amiază pe lângă oraş, pe dealurile care o înconjoară. Am mers iar foarte mult, era să mă înhaţe nişte câini că mă băgasem pe-un domeniu privat, printre vii şi livezi, peste garduri de sârmă ghimpată şi pârleazuri. Am pus mâna pe un băţ şi m-am retras umil, n-aveam ce face. Erau vreo 5 câini mari, de toate felurile, n-aveam nicio şansă 😀 A mai fost frumos la Salină, care e un loc ieşit din comun şi care trebuie musai văzut de oricine trece prin zonă. A mai fost frumos din punct de vedere al arhitecturii Castelul Prinţului Vânător, care-i un fel de hotel+restaurant. Aici o parte din mâncare a fost bună, dar alta a fost şocant de proastă, excelând cu nişte legume care fuseseră făcute la grătar într-o altă zi a săptămânii şi refăcute în baie de ulei în ziua în care ni s-au adus pe masă. Şocant să vezi că eşti luat de prost în halul acesta, zău. Chelnerul a recunoscut până la urmă că au fost făcute în baie de ulei şi pentru că nu le-am mâncat (n-aveam cum) le-a scăzut de pe notă. Şi-a cerut mii de scuze şi şi-a exprimat dorinţa de a ne mai vedea. Totul s-a sfârşit cu un mare dezgust pentru ceea ce părea un loc frumos, bacşiş zero şi un loc în infernul conştiinţei mele. Să pui aşa ceva în farfurie e o mizerie care nu se şterge orice ai face apoi. Pensiunea Salina, unde am stat mai cu low cost (60lei pe noapte), a fost proastă. Nu recomand. Mirosea dubios pe hol şi într-o seară şi-o dimineaţă nişte muncitori care erau probabil cazaţi tot acolo s-au distrat copios pe hol şi pe lângă ferestre. Nu recomand, fugiţi de Pensiunea Salina de pe strada Salinelor, sunt sigur că se găsesc locuri mai bune de stat în Turda. Mi-am învăţat şi eu lecţia, n-o să mai fac economii la cazare.

Alta rea din Turda: într-o zi am fost la Muzeul de Istorie. Noi doi, doi nebuni care merg la Muzeul de Istorie din Turda, colac peste pupăză. Un nene ne-a întâmpinat destul de amabil, invitându-ne să aşteptăm pe nu-ştiu-cine ca să ne arate muzeul. Vine alt nene brunet, slăbuţ, cu ochelari, care aparent avea o altă treabă şi s-a declarat vădit nemulţumit de faptul că trebuia să ne conducă prin camerele muzeului, că „eram pe tura lui”. Zău, mai avea puţin şi ne lua la bătaie. Dacă-l întrebai ceva ofta prelung şi-ţi răspundea arogant în doi peri, îşi târâia picioarele după noi, iar în ultima cameră ne-a zis „ieşirea-i pe aici dacă doriţi să plecaţi”. Doamne fereşte cât am scrâşnit din dinţi să nu-i trag una cu vreo sabie de-aia pristorică. Cum să te comporţi mă aşa de imbecil, cum să-l tratezi pe turist în halul ăsta? Păi cum să vină, mă, turistul în Turda când tu îl iei la trei păzeşte şi-l dai pe uşa muzeului afară? Nu ştiu dacă şi unde se pot face reclamaţii pe tema asta, dar am să mă interesez. Într-o cafenea chelneriţa se distra pe la mese cu prietenii şi nu acorda nicio atenţie celorlalţi clienţi. Nu ştiu dacă aşa-s turdenii, dar ăştia vreo 6/7 cu care am interacţionat au fost de grază, omule, de groază, n-am mai întâlnit aşa ceva. Imaginea Turzii în minţile noastre a fost pătată de oamenii ăştia şi-i păcat tare. Ăsta de la muzeu a fost apogeul, tiparul funcţionarului plictisit şi sictirit care stă în muzeu pentru salariu. Mă doare ceva metafizic când ştiu că oameni pasionaţi de istorie sunt luaţi de nebuni şi maimuţoiul ăsta, neica nimeni, îmi deschide uşa Muzeului de Istorie. Am multe de zis, dar mai bine mă opresc, poate cu altă ocazie.

Din Turda am mers pe-un drum aglomerat prin Câmpia Turzii şi Luduş spre Târgu Mureş şi Reghin cu destinaţia Topliţa-Deda. Multe camioane, drumuri în lucru – oroare, dar am trecut peste. Sunt conştient că drumurile în lucru se vor transforma în infrastructură bună cum am văzut cu multe ocazii prin Ardeal, ceea ce e bine, e un preţ care merită plătit. Din Topliţa în Deda drumul e iar fain, e un defileu acolo spart de un râu pe marginea căruia am zăbovit oleacă. Am văzut un şarpe şerpuind şerpeşte pe apă şerpuitoare prin bălării. Un nene strângea o căpiţă de fân în apropiere, râul curgea lin şi tăcut spre Topliţa. Locuri frumoase pe care mi-ar plăcea să le revăd.

Depresiunea Gheorgheni, crestată în mijlocul Orientalilor e flancată de dealuri frumoase, de ogoare şi copaci răspândiţi, ţâşnind ca nişte suliţe. Mi-ar fi plăcut să zăbovesc mai mult acolo, să fotografiez, să merg ca un disperat cu ghiozdanul în spate, să mă caţăr şi să alerg – poate cu o ocazie viitoare. Am purces către Lacul Roşu luând cu noi două unguroaice care făceau autostopul şi care voiau să ajungă tot la Lac. Ne-am înţeles cu chiu cu vai şi le-am dus la destinaţie în siguranţă. A, da, şi prin apuseni am mai dus vreo 20km o mamă cam ţigăncoasă şi pe puradelul ei care părea un băieţel deştept şi care avea vorbele la el. Sper că am demonstrat prin asta că-s prietenul tuturor neamurilor conlocuitoare ale patriei şi că nu port pică puerilă nimănui 🙂 I’m just saying

Lacul Roşu mi-a adus iar aminte de Geografia teoretică şi seacă de la şcoală. Am văzut cu ochii mei trunchiurile ieşite din apă ale copacilor şi pădurea lipită de lac. Asta ar fi trebuit să învăţ la şcoală, nu doar tipul de lac şi numere şi istorie. Am mâncat foarte bine la restaurantul de acolo, am luat un kurtos autentic, din-acela cu nucă multă şi l-am devorat cu ochii zgâiţi la malul acela mare ce păzeşte toată zona.

Mai departe Cheile Bicazului care aproape cad peste tine şi te înghit, care te înghesuie până la o plăcere masochistă, o claustrofobie pe care vrei s-o prelungeşti. Şi pe astea trebuie să le fac la picior odată, cu cortul în spate, mai ales pentru dealurile frumoase care urmează după ele înspre Bicaz. Din Bicaz urcăm către Lacul Izvorul Muntelui (sau Bicaz), alt loc care-ţi smulge şi-ţi ţintuieşte privirile prin depărtări. Un lac maaare, cu multe braţe, înconjurat de dealuri şi munţi şi, mai ales, păzit strajnic de Ceahlău. Mă, rare sunt imaginile astea, combinaţiile astea de aspecte diferite ale naturii. Un lac şi un vârf de munte privit de pe un maidan şi-un apus revărsându-se peste toate astea, acompaniat de nechezul unui mânz la vederea unui cal trăgând o căruţă de fân pe-un drum vai-de-el – oare nu cu asta în faţa ochilor ar trebui să-ţi trăieşti zilele? Zic şi eu…

Lângă Izvorul Muntelui am dormit o noapte la o pensiune din satul Buhalniţa, Rogin. Apăi aici e extrem de frumos, un loc retras, o curte mare cocoţată pe-un deal, plină de tot felul de leagăne, hamace, foişoare, cuptoare, cu mese de ping-pong şi biliard şi terăsele şi multe altele. Mă, foarte frumos e aici, dacă nu mergi măcar o dată aici îmi permit să te insult şi să-ţi zic că eşti un fraier sau o fraieră, după caz. Mergi la Pensiunea Rogin (de la Vasile Rogin, proprietarul, un om de toată isprava, a lucrat în armată pe la Bobocu), camerele-s curate, îngrijite, cu tot ce trebuie, baia impecabilă şi cu duş foarte bun, patul odihnitor. Pentru numai 70 de lei pe noapte primeşti tot ce-ţi trebuie. E o atmosferă caldă, de ţară, de loc retras, de casă. Mi-a plăcut super mult şi DA, AŞ VREA SĂ REVIN ŞI AICI!!

A doua zi dis de dimineaţă era Joi şi, cumva, de la Izvorul Muntelui trebuia să ajung în Jurilovca până-n ora 14 ca să iau vaporul spre Gura Portiţei unde aveam să facem un fel de teambuilding cu 20% din colegii de muncă. Greu obiectiv, dar oarecum realizabil. I-am dat blană prin Piatra Neamţ şi Bacău până-n Focşani unde am lăsat-o pe Oana la tren. De-acolo iar blană spre Galaţi unde aveam de gând să trec cumva Dunărea cu maşina. Ţac-pac ilegal prin sate de câmpie până la o intersecţie dubioasă unde am făcut prostia: în loc să o iau spre Galaţi am luat-o spre Tecuci şi nu mi-am dat seama de asta decât după vreo două/trei localităţi. Întoarce-te şi dă-i spre Galaţi, dar am pierdut la faza asta vreo jumătate de oră, jumătate care m-a costat. Am ajuns în Galaţi învârtindu-mă niţel, m-am urcat pe-un bac unde dirijau nişte băieţi sictiriţi (nu-i judec, e greu pentru ei). Peste altă jumătate de oră dau blană prin Podişul Dobrogei spre Măcin către Jurilovca. Drum bun tare, dealuri frumoase, Munţii Măcin salutând din depărtare. Mă, munţii ăştia Măcin chiar arată ca nişte munţi, m-au surprins, zău. Arată ca şi cum ai reteza o bucată din Făgăraş şi-ai trânti-o peste niște dealuri, cam aşa ceva. Trebuie să ajung acolo să-i străbat. Am condus ca un inconştient, ca un dement cu 120/140, sperând că n-o să ratez vaporaşul spre Gura Portiţei. Fierătania urla (am motor de 1.2), eu goneam trâgând cu ochiul la dealurile frumoase pentru care nu aveam timp. Plaiuri frumoase are partea aia de nord a Dobrogrei, îmi plângea inima că nu puteam face pauze de respirat sau pozat. Îi dădeam înainte ca nebun.

Am ajuns în Jurilovca în locul de unde pleca vaporaşul cu o întârziere de… ghici cât? Da, jumătatea aia de oră înspre Tecuci şi-napoi. Ca să vezi cum se aşează lucrurile şi cum un eveniment neprevăzut îţi saltă planurile pe sus şi dă cu ele de pământ. Asta e, mi-am zis, şi-am aşteptat următorul vaporaş vreo patru ore, pentru că-s rare. Da, exact orele în care mă puteam bucura, resemnat măcar, de dealurile Dobrogei peste care am gonit repezit. Aşa e viaţa. Mâhnit, am băut o bere la o terasă unde nu aveau mâncare, am dormit o oră cu capul pe ghiozdan, întins pe-o bancă de aşteptare a vaporaşului. Am ascultat un fel de rusă care se vorbeşte pe-acolo, am urmărit aşteptarea oamenilor, am mâncat un corn infect de la un magazin din apropiere. Jurilovca asta parcă-i un sat blestemat să zacă sub tălpile soarelui. Vântul bate răsucind unde de praf, oameni bătrâni îşi târâie picioarele plictisiţi, resemnaţi, încercănaţi, pescăruşi râd de toţi şi toate sub privilegiul zborului. E oarecum deprimant şi pustiu, cu toate că m-a impresionat o oarecare grijă pentru străzile satului. Ghivece îngrijite de flori pe marginea drumului principal, umbră de copaci plantaţi cu cap acum mult timp; nu-i rău deloc.

La 6 seara am plecat cu vaporaşul. În jumătate de oră am ajuns pe plaja timidă, secătuită a Gurii Portiţei. E frumos aici, e curat, e rustic. Apa e caldă, relativ curată, acceptabilă. Puţină lume face locul mai plăcut, mai personal. Restaurantul e bun, dar preţurile sunt mari şi imoral de mari în cazul peştelui. Într-o seară m-au nenorocit ţânţarii, m-au nenorocit la propriu, m-au umplut de umflături cât amprenta degetului mare. Îi puteai aduna în pumn direct din aer, aşa de mulţi erau. Am dormit la o căsuţă şi a fost foarte ok. Dacă dormi la căsuţă duşurile şi băile-s la comun şi cam dubioase, dar merg, îs acceptabile; îţi faci treaba cu ele, ca să zic aşa 🙂 E frumos, merită mers la Gura Portiţei măcar să vezi cum e şi să apreciezi tu însuţi dacă preţurile sunt exagerat de mari din cauza monopolului sau acceptabile – fiecare după posibilităţi. M-am simţit bine, m-am bronzat, m-am bălăcit şi, mai ales, am supravieţuit (nu ştiu să înot…). A, da, şi vârsta de 24 de ani m-a prins pe 19 Iulie în apă 😀

M-am întors din acest teambuilding mai curând decât colegii mei pentru că voiam să închei concediul la ţară unde, frumoasă coincidenţă, urma să aibă loc şi festivalul folcloric anual „Plaiurile Mioriţei”. Cumva mi-e aproape de suflet festivalul acesta pentru că pe scena lui am performat şi eu vreo câţiva ani într-o echipă de dansuri populare. M-a făcut să mă simt mândru, să mă simt capabil, să simt că ce a făcut tata în tinereţe (a fost un aprig dansator) s-a transmis cumva mai departe la odraslă. Când merg pe la nunţi nu mă sfiesc să mă fac lac de apă încingând o sârbă şi nu mă tem s-o recunosc – ăsta sunt şi mama mă iubeşte 😛

Stai că am luat-o prea repede. Dau să plec într-o călduroasă sâmbătă din Jurilovca după ce m-a adus vaporaşul. Ca un ameţit ce sunt, greşesc puţin drumul, încerc să mă adaptez la situaţie şi nimeresc pe tărâmurile Iadului. Adică pe nişte drumuri groaznice şerpuind pe sub masive braţe de eoliene. Dezolant peisajul, cu humongoşeniile alea deasupra capului şi mergând cu-a-ntâia şi-a doua prin gropile Cogealacului. Nu mă aşteptam la aşa ceva, s-o lungesc atât prin găurile alea. În plus eram la ultima liniuţă de benzină, ceea ce mi-a sporit un pic emoţiile şi a făcut din drumul acesta din Jurilovca în Hârşova prin Cogealac, Grădina şi Pantelimon o experienţă înfricoşătoare, dar memorabilă. Am dat de-o benzinărie pe E60 unde am mâncat, am băut şi-am petrecut. Apoi condus frumos cu muzică electronică veche prin Hârşova, Ţăndărei, prin Griviţa spre Pogoanele şi Padina cu destinaţia Buzău, de unde aveam s-o iau pe Oana de la tren. În ciuda drumului neprevăzut şi un pic întârziat ne-am sincronizat perfect şi-am întins-o spre ţară.

Şi-abia acum, a doua zi, am fost la festivalul de care am zis grăbindu-mă. Îmi place şi nu-mi place festivalul ăsta. L-aş vrea mai autentic, mai original. Vreau să văd vânzându-se meşteşugăreli locale şi mai puţine chinezării, vreau să văd unelte de rezolvat treburi şi mai puţine grătăreli şi afumături. Sau măcar afumăturile să se facă într-un loc separat ca să nu deranjeze oamenii prezenţi. E mult loc de mai bine, sunt multe de îmbunătăţit şi e mare nevoie de energie tinerească pentru viitorul festivalulului ăstuia. Trebuie evoluţie, trebuie oleacă de transformare faţă de ceea ce se obişnuieşte an de an, dar nu depărtare de la lucruri vechi. Vreau să văd minţi tinere punându-şi mintea şi osul la mersul comunei Lopătari, vreau mai puţine conflicte politice, vreau mai puţină birocraţie, vreau curaj şi oleacă de viziune modernă, vreau ca tinerii să fie implicaţi în viitorul comunei încă de pe băncile şcolii. Vreau programe, vreau excursii, vreau schimburi de experienţă, vreau ca oamenii să scoată capul în lume, vreau progres. Vreau fonduri europene, vreau adunare de cunoştinţe, vreau infrastructură solidă, vreau continuitate în eforturile primăriei, vreau respect pentru istorie şi promovare pentru lucrurile unice pe care comuna le deţine (Focul Viu, cineva?). E cam abstract şi larg ce zic, dar scopul articolului ăstuia nu-i să analizez festivalul sau bunul mers al comunei, ci să povestesc pe larg ce-am făcut în concediu, nu?

A doua zi după festival am luat cotoiul (care a stat într-o vacanță vreo 3 săptămâni la ţară) şi-am plecat spre betoanele Bucureştiului. Lucru bun, lucru rău, cine ştie…

S-au strâns câteva pagini bune văd, nu ştiu dacă cineva o să aibă atâta răbdare să le parcurgă pe toate. Îi mult scris aci, dar tot simt că m-am grăbit şi n-am povestit tot. Nici nu cred că mai apuc să recitesc ca să corectez greşeli sau ambiguităţi. Aşa avea mai multe de zis, pot să născocesc şi mai multe idei pe lângă realităţile trăite, dar… (adaugă aici scuze superficiale legate de timp, alte priorităţi şi varii impedimente).

Poate mai revin pe temele de mai sus. Ăsta mi-a fost concediul prin România, cu bune şi rele, ca peste tot. Sănătate şi numai bine!