În weekend-ul ce tocmai a trecut am fost cu cortul în Făgăraş cu scopul de a urca pe-al nostru cel mai înalt vârf, Moldoveanu (2544).

Traseul pe care l-am ales a fost cel de pe Valea Rea. Din localitatea Slatina (nu are nicio legătură cu oraşul Slatina) am mers cu maşina vreo 40km pe un drum forestier până la ceea ce cred că se numeşte „stâna lui Burnei”, adică acolo unde se termină complet. Drumul acesta e destul de bun, a fost reparat/refăcut anul trecut cu fonduri europene. Am ajuns la capătul drumului vineri noaptea pe la 4 (!!!), ne-am pus corturile, am făcut un foc, am mâncat ceva şi ne-am aşternut la somn ca să dormim măcar câteva ore până dimineaţă. Pentru că drumul e bun îţi dai seama că e parcurs de multă lume petrecăreaţă. Peste râu de unde ne-am aşezat noi tabăra erau nişte zurbagii care chiuiau de mama focului pe muzică populară. Dar a fost ok, eram prea obosiţi ca să ne deranjeze ceva în somn.

Sâmbătă dimineaţă ne-am făcut nişte bagaje uşoare şi-am pornit la deal. Traseul din vale de unde eram noi până pe Moldoveanu nu este unul nici greu tare, nici lung, se poate face în aceeaşi zi. Noi l-am urcat lejer în vreo 3/3.5 ore şi l-am coborât probabil în tot cam atât. Se poate scoate un timp mai bun dacă mergi mai apăsat. Traseul începe cu un abrupt serios, după care se ajunge într-o căldare. Se trece pe lângă lacul „Iezerul Triunghiular” şi se ajunge în „Poarta Viştei”, pe creastă. De aici, dacă ai noroc să nu fie ceaţă, se vede toată Transilvania. Îţi taie răsuflarea, mai ales că fix aici bate un vânt groaznic şi mai ales dacă te uiţi în jos, pe partea cealaltă a crestei.

Mai departe urmează o potecă mai dificilă, pe alocuri periculoasă, până în vârful Viştea Mare (2527m), apoi către cel mai înalt, Moldoveanu. Trebuie avut grijă, o clipă de neatenţie te poate trimite în gol. Credeam că-mi explodează inima când unui tip lângă mine i-a fugit piciorul puţin şi s-a dezechilibrat. Se vedea că era experimentat, s-a redresat repede, însă toată lumea din jur şi-a pus mâna pe piept şi-a scos un sunet de uimire din-aia înfricoşătoare. Pe acesta l-a împins un zâmbet şi a zis liniştit, prea liniştit „e în regulă, am alunecat puţin […]”. Om nebun, să ne bage pe toţi în sperieţii.

După ceva timp ajungem şi în vârful magic. Am avut foarte mare noroc şi până am ajuns noi în vârf s-a dus toată ceaţa şi vizibilitatea a devenit foarte bună. Acolo e o privelişte care chiar trebuie văzută de oricine. E unul din lucrurile pe care trebuie să le faci înainte să mori, să mergi pe Moldoveanu şi să vezi tot ce se vede, toţi munţii şi toate văile şi toată Transilvania. Toată ţara asta pentru care cică au luptat atâţia de-a lungul timpului şi de care noi acum ne batem joc sau îi ignorăm lăsând curs lucrurilor meschine şi neimportante. Atâţia care au trecut Carpaţii ăştia ca să ne unim unii cu alţii sau să ne recâştigăm ce-i cu-adevărat al nostru. Atâţia care au suferit cu gândul la noi, ăştia din viitor, care suntem prea leneşi ca să reconstituim drumuri şi fapte şi să realizăm că avem multe fără să le merităm… dar asta poate cu altă ocazie.

Priveliştea e, aşa cum ziceam, magnifică. Am stat vreo 20/30 de minute, timp în care vârful s-a umplut de oameni. Am făcut nişte poze şi-am luat-o la vale pe-acelaşi drum. În câteva ore eram iarăşi jos, la maşină. Am re-aşternut corturile şi-am dormit un somn bine meritat.

A doua zi era Duminică. Eu unul m-am trezit pe la 9, oră peste care nu pot dormi în nici un chip, niciodată. Băieţii încă mai dormeau şi nu dădeau semne că ar vrea să se trezească prea curând, aşa că am zis challenge accepted şi mi-am propus să o iau înainte pe drumul pe care am venit şi eventual să mă prindă şi ei din urmă când s-o hotărî să plece. Ştiam că asta avea să se întâmple peste câteva ore bune, aşa că era timp de mers, de văzut, de plimbat. Şi-am mers, drum întins şi prăfuit, flancat de munţi şi pădurile lor, apoi de dealuri şi pădurile lor, pe lângă Râul Doamnei cu apă de-o limpezime cum n-am mai văzut nicăieri. Şi-am mers şi-am făcut poze şi-am poposit şi-am mai mâncat câte-un măr şi-un biscuite şi-am realimentat cu apă şi tot aşa. Timpul a trecut precum pasărea pe deasupra şi aşa s-au făcut vreo 7 ore de mers aproape neîntrerupt. Tălpile începeau să mă usture, picioarele începeau să zvâcnească, dar puterile erau departe de a se sfârşi. Aşa s-au făcut vreo treizeci şi ceva de kilometri parcurşi pe Valea Rea, de aproape de capătul drumului până aproape de localitatea asta, Slatina. A rezultat cea mai lungă plimbare pe care am făcut-o; îs mândru de ea şi de-abia aştept să bat recordul ăsta 😀 E tare senzaţia să te uiţi la harta României pe-un monitor şi să ştii că ai făcut un centimetru vizibil din ea dintr-o bucată!

Spre seară am fost ajuns din urmă şi i-am dat bătaie spre capitală. Ajuns acasă am mâncat o mâncare caldă (de care mi-era dor) şi m-am odihnit bine. A fost frumos, mi-a plăcut mult şi de-abia aştept să repet experienţa. Sunt atâtea locuri de văzut şi atâtea trasee frumoase de parcurs; păcat că timp nu este destul şi că sunt legat de capitală ca mulţi alţii. Poate într-un viitor îndepărtat o să dobândesc mai multă libertate şi o să pot merge pe munte de oricâte ori vreau 😀

Fotografiile sunt pe Flickr.