Pe zi ce trece parcă mă simt din ce în ce mai bine în colțul ăsta de Europă. Parcă are ceva aparte, ceva diferit, nedomesticit și autentic, ceva ce rezonează cu adâncurile personale. Poate așa e și normal, poate că te naști într-un loc pentru un motiv anume. Habar nu am, dar am un sentiment bun față de plaiurile astea mototolite, nevrute de nimeni și înghesuite către acest adevărat sud-est sălbatic care nu-i pentru toată lumea. Cine vre să plece – să plece, cine vre să steie – să steie și să facă istorie.

N-am avut niciodată pașaport, așa că am zis că e timpul să mă arunc într-un loc unde e nevoie de așa ceva. Din puținul pe care-l am lunile astea mi-am făcut pașaport pentru că ocazia a venit și uite că în week-end am ajuns în Chișinău alături de câteva alte zeci de oameni. A fost o experiență necesară care m-a umplut de ceva bun pe care nu cred că-l pot descrie bine în cuvinte. Sunt un călător mai sălbatic, nu mă prea interesează oamenii pe care-i întâlnesc, ci mai degrabă plaiurile, coclaurile, clădirile, urmele timpului (asta nu înseamnă că n-am avut interacțiuni foarte tari cu oamenii locului). Iar din punctul ăsta de vedere Chișinăul mi-a plăcut: aerisit, pustiit, cu bulevarde largi, cu mulți copaci, cu câteva case simple care mi-au plăcut mult. Și chiar cu oameni retrași, dar în care zace mocnind dorința de libertate și de manifestare.

N-am să povestesc acum mare lucru, dar mai revin pe subiectul ăsta în articolele viitoare. Cert e că la vară am de gând să sacrific o săptămână de concediu pentru Moldova. Poate ajung și-n Tiraspol, unde n-am avut ocazia acum, și-n multe alte locuri pe care îmi doresc să le văd. Pentru că românii de acolo-s mai români decât românii din România s-ar putea să vedem ceva interesant în viitor. Istoria comună a României și Moldovei e departe de a fi încheiată și, sincer, de-abia aștept s-o trăiesc.

Mâine ne vedem iar în Cluj dacă e să fie.