Cam pe la un sfert de secol, la 25 de ani, ai prima criză serioasă a vieții. Până atunci n-ai cunoscut nimic, erai prea crud și lucrurile prea lipsite de însemnătate relevantă, până atunci există o incompatibilitate între realitate și înțelegerea ei. Până atunci timpul trece într-un mod ciudat. Nu știu dacă ai stat vreodată să observi felul cum trece apa pe sub o barcă în care plutești singur – cam așa trece și timpul până la 25 de ani: nu-l poți descifra, se duce prea repede ca să observi șablonul după care se scurge. Barca se leagănă fără voia ta așa cum vremurile se duc până la un sfert de secol de existență.

Lacrimi după râs, zice cântecul, depresie după bucurie extremă, tristețe gri după zâmbete sincere. Și viceversa: speranță după eșec, liniște după haos, odihnă după efort, înțelegere după experiment. Emotional rollercoaster, un traseu nebunesc printre emoții de toate felurile, sărit din lac în puț, căzut în aceleași păcate iar și iar, mers pe aceiași pași către deznădejde. Cu fiecare ocazie îți sar în minte similaritățile propriilor greșeli.

Pe la 25 de ani se petrece un lucru nebănuit, neanticipat, imprevizibil: sesizezi de fapt că poți comunica cu tine însuți și că asta nu e doar o utopie. Și de aici posibilitățile sunt nelimitate, dezvăluind posibile realități paralele, lucruri pe care tu poți să le întâmpli. Atunci experiențele părinților încep să capete sens, fotografiile vechi de familie au mult mai multă valoare, moduri de gândire aflate la cealaltă extremă pot fi înțelese. Răbdarea vine și ea la pachet și capabilitățile de a asculta și a te face ascultat intră în joc și-și revendică terenul. Minunat.

Acum vreo săptămână am fost pe la Orșova, pe malurile românesc și sârbesc ale Dunării pe unde mai fusesem vara asta. Ne-am întors pe valea Cernei, pe drumul care trece prin Baia de Aramă prin locuri misterioase și pe alocuri chiar înspăimântătoare. M-am simțit superb, chiar dacă nu știu întotdeauna să exprim asta celor care sunt cu mine. Vineri am plecat spre Cluj ca să petrecem niște timp acolo în locul ăsta de care fiecare dintre cei cu care am umplut mașina erau atașați într-un fel sau altul. Am regăsit Clujul așa frumos cum îl lăsasem acum vreo doi ani când am fost pentru prima dată. Week-end-ul următor, de ziua națională, merg pentru prima dată la Chișinău. Pentru că n-ai cum să te cunoști altfel decât prin a te arunca în tot felul de experiențe și locuri.

Am condus mult anul ăsta, ca o descărcare, ca un drum lung către regăsire. Mă simt extrem de confortabil la drumuri întinse de sute de kilometri și n-am nicio limită, chiar dacă de multe ori am exagerat, am trecut prin toate stadiile de oboseală ca printr-o durere masochistă. Am mers în multe locuri și a fost al dracului de frumos, mă regăsesc în asta și încep să cred că mă definește. Nu e o fugă, așa cum mă tenta să cred acum ceva timp, ci un drum către ceva. Într-adevăr caut ceva, dar asta nu înseamnă că fug de ce las în urmă, nu înseamnă o renunțare. E totul un drum, da.

Am ieșit dintr-un bar din Cluj și-am intrat în vorbă cu un tip extrem de prăjit. I-am cerut o țigară pentru că am văzut că i-ar face plăcere să-mi dea una și n-am scăpat de el fără un mănunchi. Nu fumez, dar pe-alea m-am simțit obligat să le ard din respect pentru un om nevorbit cu adevărat de 25 de ani. E incredibil ce se ascunde în fiecare dintre noi, câte lucruri nespuse rămân, câte gânduri nu avem curaj să le concretizăm într-un limbaj inteligibil pentru ceilalți. De-asta avem nevoie de tras în piept, de alcool și de alte vicii, pentru că ne-am închistat așa de mult încât nu mai știm să scoatem afară nimic din ce e important și din ce ne-ar face mai mulțumiți de noi înșine și de locul nostru în lume. Avem nevoie de stimulente, avem nevoie să fim împinși de la spate, să ni se dea curaj. Și e extrem de păcat că multe momente se ratează din lipsa acestor lucruri.

La Orșova Dunărea-și vedea de treabă și era posomorâtă, gri. Am trecut granița la sârbi, am făcut iar tunelele alea pe lângă păduri, pe lângă creste de piatră, prin sate de oameni de altă nație. Am ajuns la cetatea Golubac unde bătea vântul schimbării. Vara trecută am intrat printr-o efracție lejeră prin clădirile administrative și ne-am luat suveniruri, dar acum totul era în renovări și într-adevăr vântul ăla furios voia să te arunce-n Dunăre și să te păstreze acolo pentru totdeauna.

O iau iar pe arătură. O să o termin aici cu niște sfaturi generice: înțelege-ți etapele vieții, fructifică-ți crizele, așează-ți fundamentul unei vieți care merită trăită și pe care să n-o regreți zeci de ani mai târziu. Fii conștient de cine ești în lumea asta extrem de schimbătoare și cu cine trebuie neapărat să fii. Mergi pe drum, vezi locuri și DA, fii hipster, caută experiențe și locuri care nu-s mainstream, mergi unde nu merge toată lumea, caută lucruri și experiențe nedescoperite încă, redefinește-ți nevoia de a călători, aruncă prejudecățile la gunoi, nu te mai lua după alții. Dăruiește fără să aștepți nimic în schimb. Dansează. Mai taci și mai ascultă.