A-l mânca pe cineva tălpile – o expresie foarte frumoasă și destul de clară, expresivă. Mi se întâmplă des, mâncărimea asta a tălpilor, iar scărpinatul lor duce mereu la experiențe foarte frumoase. Așa mi s-a întâmplat și anul trecut, pe la sfârșitul unui februarie călduros, când m-am hotărât să petrec weekendul pe ici, pe colo: de la Buzău am trecut pe la Brașov, apoi spre Fundata, Cheile Grădiștei și Poiana Mărului.

Mi-a plăcut foarte mult la Poiana Mărului, nu mai fusesem niciodată acolo; mi-am propus atunci să mă întorc odată și odată. Mi-aduc aminte chiar că am promis asta unei bătrânici cu care am stat un pic de vorbă pe drum. Așa că sâmbăta trecută am făcut întocmai asta, m-am întors. Am organizat ceva pe pagina călătorului și ne-am dus acolo vreo 18 oameni dornici să vadă despre ce e vorba. A fost o tură scurtă, ușurică, relaxantă, cu mâncare de-acasă, cu chitară, cântece și veselie. S-a lăsat cu multe fotografii frumoase pe care o să le postez curând pe pagină.

Am scris la un moment dat despre momentul ăla de după ce mă întorc de undeva și ajung acasă în siguranță. Nu mai găsesc articolul, dar ideea era că fix după ce mă întorc mă apucă așa o pace și o bucurie ca după câștigarea unei bătălii. Gândul că totul a ieșit bine și că am scris un pic de istorie personală pentru viitor îmi umple sufletul, mă face recunoscător și mă ajută să-mi dau seama mai bine cine sunt. Lucrul ăsta încă se mai întâmplă constant după fiecare tură organizată pe coclaurii țării ăsteia ca și cum ar fi prima dată. E bine.

În rest… timpul trece ca un melc: încet, fără grabă, în ciuda opiniei publice. Mai am de scris despre câteva călătorii tari făcute recent. În Iunie merg pentru prima dată în Grecia pentru relaxare și aș vrea ca în timpul ăsta să scriu mai mult și să mai ajung un pic la zi cu totul. Dar până atunci mai fac un tur prin țară. Rămâi aproape.

P.S. Am găsit articolul cu pricina, este ăsta.