Am fost singur în Ceahlău și-s multe de zis. A fost cel mai mare efort pe care l-am făcut până acum: condus de la 3am până la 10am până-ntr-o localitate de unde începea traseul, apoi vreo 25 de km de mers aiurea prin boscheți până acolo sus lângă vârf. Abia mă mai țineam pe picioare când am ajuns seara și m-am pus să mă odihnesc pe niște grinzi la vreo 10 minute de cabana Dochia. Și când mă uit pe cer, ce să vezi? Spre nord-vest apunea un soare super clar, iar spre sud răsărea o lună plină, exact în același timp. A fost un moment care mi-a făcut pur și simplu pielea găină și pe care n-am cum să-l descriu pe cât mi-aș dori de bine.

Câteodată sunt posedat. Știu că trebuie să ajung într-un loc într-un anume moment. Nu știu de ce, nu știu cum, știu doar că trebuie să fiu acolo – momentul ăla pe Ceahlău e cel mai bun exemplu. Mă simt posedat de ceva indefinit, de ceva obscur, de ceva ce mă controlează, mă domină spre binele meu. Nu profită de mine, ci mă leagă de căruță și mă târăște până acolo unde trebuie să fiu. Mă împinge de la spate aparent fără direcție. Mă amorțește mușcându-mă de beregată și mă duce undeva unde-mi arată ceva necesar, niciodată suficient.

Nu știu cât de conștient de situație sunt când plec pe câte undeva, nu știu în funcție de ce îmi aleg ruta. Dar mereu e ceea ce trebuie, mereu iese bine. Unii ar zice că e o fugă și poate chiar așa e, dar după ce-am scăpat de ceea ce mă urmărește mă simt ca și cum aș fi câștigat o bătălie, ca și cum mi-am îndeplinit misiunea. Și merg mai departe că mai e mult până departe.

Find what you love and let it kill you. Let it drain you of your all. Let it cling onto your back and weigh you down into eventual nothingness. Let it kill you and let it devour your remains