/ BRASOV

Weekend spontan la Poiana Mărului

Săptămâna trecută dorul de ducă a atins cote maxime, așa că n-am mai rezistat și-am plecat. Făcusem ceva planuri de organizat o excursie spre Buzău, dar n-am reușit să le duc la bun sfârșit, așa că până la urmă am făcut ceea ce-mi place cel mai mult: să plec la liber și să mă hotărăsc către unde merg… în timp ce merg 🙂

Am ajuns și la Buzău vineri seara, am dus un prieten la Gura Teghii și am dormit adânc acolo, lângă soba cu lemne. Dimineața afară era o vreme superbă, după asta mi-am dat seama că weekend-ul ăsta chiar o să fie unul bun orice-aș face, așa că m-am întins liniștit la drum. Am trecut pe la Siriu vrând să bat Valea Buzăului spre Brașov și acolo să deviez undeva. Într-unul din locurile de unde se vede bine lacul pe cine zăresc făcând fotografii? Pe Teodor Cardei, om pentru care am un deosebit respect pentru ce face pentru partea aia de Buzău. Nu ne cunoscusem niciodată, ne știam doar de pe Facebook, pândindu-ne unul altuia fotografiile. Am făcut o țigănie scurtă întorcând mașina cu prima ocazie și-am stat puțin la vorbă. A rămas să batem munții la vară cel târziu și-am luat-o din loc către mai departe.

Merg des pe Valea Buzăului, ba chiar caut motive să-mi deviez drumurile pe acolo, mereu rămân cu ceva bun și mă încarc cu motivație că trebuie să fac mai mult pentru partea asta de țară. În toate anotimpurile m-am plimbat pe aici, dinspre Siriu către Brașov, și fiecare scoate la iveală părți din peisaj care în celelalte anotimpuri stau ascunse. Cred că e ceva magie neagră la mijloc, altfel nu-mi explic 🙂 Am dus și o fată din Crasna până-n Întorsura Buzăului, loc în care tata a hălăduit câțiva ani în tinerețe și cu care și eu simt că am ceva de împărțit; încă nu știu ce.

Tot mergând m-am hotărât să o iau către Fundata, loc pe care l-am descoperit acum câțiva ani la un concurs de biciclete și în care am revenit mereu de câteva ori pe an. E un loc fantastic unde te poți pierde printre dealuri, văi și păduri și de unde ai așa priveliște de n-ai mai pleca în veci de-acolo. Am ocolit Brașovul hotărât să revin a doua zi să mănânc ceva bun. N-a mai rămas valabil pentru că a doua zi m-am hotărât să merg în alt loc, dar despre asta vezi mai departe.

Benzinăriile-s tari. Te oprești pentru câteva minute pentru o scurtă aventură, cât ți se odihnește mașina, faci o pauză de la ritmul nebun (dacă stai să te gândești) cu care tocmai ai ajuns dintr-o parte a țării în alta. Mănânci niște prostii, bei o cafea binevenită și observi oamenii care se perindă nepăsători. Stând la o masă și ascunzându-mă de soarele care se chinuia să-mi intre-n ochi văd cuplul ăla tipic. X6, moldovean musculos cu frizură feșăn, brunetă frumoasă de la Bacău, tunată bine și cu ochii repezi. Scârbiți că trebuie să împartă spațiul ăla public cu buzoieni cu Dacie, mănâncă în silă și se-așează calmi la drum… cu scrâșnit de roți. Le pot face profilul psihologic, știu multe despre ei, i-am observat extrem de des anul trecut cât am frecat țara asta-n lung și-n lat.

Trec prin Râșnov, o dau cotită prin Bran și o apuc spre Moeciu. O iau în sus spre Fundata și fac o pauză acolo sus după prima serie de curbe. În stânga Bucegii, în dreapta Piatra Craiului – era deja destul de clar că n-o mai iau spre Fundata, ci că o să-mi iau bocancii din portbagaj și-o să bat pasul în direcția unui munte d-ăsta alb ca să ajung cât mai aproape în timpul pe care-l aveam. Am luat-o spre Bucegi până la urmă, în partea aia cerul era mai senin și aveam șanse să-i prind mai bine în câteva fotografii. De sus am ochit un deal (de unde se prefigura priveliște pentru care merita să mergi oricât) și curtea unei case prin care puteam trece fără balamuc către acolo. Am lăsat mașina în vale și așa am făcut. Curând eram urcat pe coclauri și din ce în ce mai aproape de locul ăla pe care-l ochisem. Am găsit un loc cu apă bună de băut și m-am aprovizionat, eram cam nepregătit. Mi-am alcătuit traseul astfel încât să nu fiu simțit de câinii care lătrau sporadic de pe la câte-o odaie și chiar am reușit să nu mă întâlnesc cu niciunul. Am găsit un băț înfipt într-un mușuroi și deja mă simțeam mult mai în siguranță, era băț serios (făcut probabil de vreun cioban de prin zonă) cu care-aș fi putut înfrunta orice dimensiune de câine. Până la urmă mă descurcasem cu mai puțin în episodul Zăganu

Am dat de-un nene la o odaie și-am stat un pic de vorbă despre mine și despre zonă, că astea erau mai importante. Am stabilit că la întoarcere mă coboară el în Moeciu pe-un drum mai scurt. Am ajuns până la dealul pe care-l stabilisem ca destinație, de unde mai că puteai întinde mâna să atingi Bucegii. Am văzut și niște căprioare – ăsta e întotdeauna semn că ești în locul în care trebuie să fii 🙂 Se făcuse seară și frig, așa că am coborât, l-am luat pe nenea de la odaie și el m-a dus până-n localitate. Pe drum am schimbat macazul și l-am convins cu greu să-mi vorbească despre el, lucru care nu-i venea natural. Despre copii paralizați și neamuri prospere de la Buzău.

Am luat-o spre Gheile Grădiștei despre care mai vorbisem cu nenea și unde mă hotărâsem să dorm în noaptea aia. Am avut ceva peripeții cu camera dintr-o cabană de lemn pe care-o rezervasem la telefon, ușa era „umflată” și nu se mai pupa cu tocul ușii, n-aveam nicio șansă să o pot închide. Am convins-o pe fata de la recepție de problemă chinuindu-mă cu greu să nu mă iau de ea cu „fetițăăăă, tata-i tâmplar, deci știu să recunosc o ușă nefuncțională de una pe care-o poți închide cu oleacă de bărbăție”. M-a dus fata până la urmă într-o boierie de cameră cu tot ce trebuie și unde mi-am odihnit oasele după ce-am mâncat bine la restaurantul din complexul ăla. That night was a good night.

A doua zi m-am trezit un pic amețit și deplasat de târziu pentru obiceiurile mele, am mâncat ceva și cumva, nu știu cum, mi s-a înfipt în minte următoarea locație: Poiana Mărului. Mai fusesem o singură dată acolo acum câțiva ani și petrecusem doar o noapte, dar văzusem îndeajuns de mult încât să-mi doresc să revin. Am luat-o către acolo după ce am făcut o pauză scurtă pe-un deal între Tohanu Nou și Zărnești. Am ajuns în comună, am lăsat mașina-n „centru” și-am pornit pe-un drum foarte dubios la deal. Odată ajuns mai sus am văzut unde era musai să ajung: era o pădurice de conifere pe cel mai îndepărtat și înalt deal pe care-l vedeam și de unde am presupus eu că s-ar vedea bestial Piatra Craiului. Așa a fost 🙂

Am interacționat cu niște câini pe traseu, unii puși serios pe treabă. Cred că au ceva serviciu național de informații câinii ăștia, sunt vorbiți și deciși la cel mai înalt nivel să mă întoarcă din orice drum pe care aș merge. Mă știu și toți vor să mă agațe, probabil s-a pus și recompensă pe vreo bucată din mine. Am trecut cu bine de ei, am ajuns la un capăt de drum într-o pădure. Unde ce văd? Căprioare 🙂 Erau vreo trei și parcă mai puțin sperioase decât celelalte din ziua precedentă. A doua zi consecutiv m-am convins că eram unde trebuie. Am urcat la liber prin pădure, am dat într-o poiană și după câteva minute am fost pe dealul cu brazi.

Măi omule: așa frumos se vedea de-acolo de-am rămas prost. Ditamai masivul la o aruncătură de băț, peste valea râului Bârsa, iar mai în dreapta un început alb de Făgăraș. În spate cât vezi cu ochii dealuri pe care cineva a aruncat tot felul de odăi și păduri. Chiar simțeam că eram deasupra lumii – m-am întins pe iarbă, am băut jumătate din apa de la mine, am mâncat un pachet de biscuiți și-am stat. Am stat acolo unde era perfect și liniște și moale și unde puteai gândi în voie. M-am simțit pe deplin recunoscător și nu cred că-i cineva care nu simte așa odată ce ajunge acolo. Am să revin cu cortul acolo cum se face mai cald. O să mă sincronizez cu vremea ca să prind niște stele și-o să iau pe cineva ca să mă resusciteze după ce leșin de plăcere.

A trebuit să plec de acolo într-un final. Am luat-o pe alt drum pe care se vedeau urme maari ale unor câini. Eram conștient că ori aveam să o pățesc, ori avea să fie foarte tare. N-am pățit-o și-a fost foarte tare din cauza unei combinații de noroc și decizii strategice care ar fi greu de înțeles dacă ar trebui să le explic cuiva. Am ocolit niște stâne/odăi, am coborât printr-o pădure de mesteceni, m-am reîntâlnit cu niște proaspete cunoștințe, doi câini care de data asta m-au lăsat cu o privire arogantă să-mi văd umil de drumul meu. Am mai făcut câteva pauze pe niște plaiuri, m-am întâlnit cu băbuțe cu desăgi în spate și cu copii care cântau pentru ei. Am ajuns la mașină, m-am schimbat de hainele transpirate și-am pornit-o iar pe Valea Buzăului către București. Drumul de întoarcere a fost perfect, m-am simțit extrem de bine la volan, aerul era clar, soarele-n spate și vizibilitatea foarte bună, iar eu plin de atâta aer curat respirat non-stop în ultimele două zile.

A fost un weekend bun. N-aș da genul ăsta de experiență pe nimic și cred că sunt extrem de rare situațiile în care m-am simțit așa bine, mulțumit, plin… fericit, na. Bărzăuneala asta e ceva ce mă definește, fuga în munți, sălbăticia, minimul necesar sunt lucruri care-mi sunt de ajuns și pe care le caut. Și, din câte ai citit pe aici probabil, nu mă dau înapoi de la a hălădui singur în lipsa unui grup de oameni compatibili. De multe ori oamenii te limitează, reduc elementul de spontaneitate și impredictibilitate, și trebuie să fii îndeajuns de tare încât ăsta să nu fie un impediment pentru căutarea ta, orice ar însemna ea pentru tine.

Hai, pe coclauri.