Din când în când mă întorc în timp și mai citesc ce-am scris mai demult pe blogul ăsta. Și-atunci mă felicit iar că nu m-am oprit niciodată în aproape 7 ani și-am documentat multe din lucrurile care mi s-au întâmplat, dar mai ales multe din lucrurile pe care le-am simțit. Trec mereu prin rușine penibilă recitind articole total puerile, dar și printr-o mândrie intrinsecă atunci când dau de lucruri chiar bine bătute în cuie. Și observ cum cam de un an și-un pic mă simt împăcat cu ce scriu, parcă totul vine mai natural și lucrurile încep să se lege mai bine între articole.

Am căutat explicit acest post despre Viena. Acum vreo 4 ani am zburat prima dată și am trecut prima dată granița țării ca să ajung în orașul ăsta care mi-a plăcut. A fost o experiență inedită pe care mi-am dorit să o repet cu alte ocazii. Dorința asta a zăcut în mine câțiva ani până când a explodat anul trecut împreună cu o groază de alte lucruri. Și-atunci am început să dau curs pornirii de a mă rătăci prin locuri, de a merge mult, de a căuta ceva.

M-am schimbat anul trecut în ceva ce nici eu n-am reușit să definesc prea bine. A fost un fel de criză, dar în sensul bun, un moment în care mi-am dat seama că niște schimbări trebuie făcute și niște riscuri trebuie asumate. Am lăsat multe în urmă și am vâslit înainte într-o mare de incertitudine la capătul căreia habar nu avem ce are să fie. Când te pocnește momentul ăsta în viață lucrurile nu-s deloc ușoare și treci prin multe chinuri, dacă le pot numi așa, multe momente de insecuritate și slăbiciune, de deznădejde. Dar cred că au fost de bun augur, până la urmă la capătul lor am descoperit mai multe despre mine și totul cred că m-a făcut un om mai bun. Am făcut ce trebuia făcut și dacă m-aș întoarce înapoi aș lua aceleași decizii.

Mâine ajung iar la Viena pentru aproape o săptămână. Firma pentru care lucrez acum are „cartierul general” acolo și m-au chemat ca să ne sincronizăm, să fim pe aceeași linie, așa că scopul meu principal nu e unul turistic. Însă o să am destul timp și pentru a lua iar la picior locurile care mi-au plăcut și altele pe care n-am apucat să le văd. O să fie o revedere binevenită.

P.S. Aseară am văzut la TNB 20 de ani de Siberia, un monolog dramatic după cartea scrisă de Anița Nandriș-Cudla. Despre supraviețuire, foame, moarte. Despre libertate, pe care noi n-o prețuim îndeajuns. Și despre ruși.