Am mai călătorit singur de multe ori, dar asta a fost prima dată când am zburat de unul singur către undeva și a fost bine. Când n-ai decât bagajul cu tine ai timp să asculți, să studiezi lucruri din jurul tău, reacții, călători și tipuri de oameni care umblă de colo, colo. Aștepți altfel singur și observi ceea ce în mod normal e acoperit de conversația cu cel de lângă tine.

Revenirea în Viena a fost hrană pentru suflet. Am revăzut locuri de care m-am legat prima oară și-am descoperit altele care mi-au făcut plăcere. Străzile se cereau umblate, Dunărea se voia plimbată, locurile se ofereau cercetării și totul era deschis, aerisit. Vremea a fost perfectă și m-am bucurat de ea la maxim diminețile și serile, înainte și după orele de muncă. Firma s-a ocupat ireproșabil de toate detaliile călătoriei mele și asta a fost iar ceva nou, ceva plăcut. Am fost mai relaxat și am profitat de toate micile plăceri care umplu spațiul lăsat liber de grijile specifice ale unei vacanțe tipice.

Foarte des se întâmplă în breasla noastră să lucrezi cu străini și, din păcate, puține firme înțeleg importanța crucială a întâlnirii față-n față a colegilor. Un strâns de mână, o glumă în bucătărie, o bere într-un bar, o porție de coaste, un fotbal într-o vineri – astea sunt lucruri care leagă oameni, care crează relații și fără de care lucrurile capătă o superficialitate, o lipsă de naturalețe și umanitate. Fără ele suntem doar mașini care depind unele de altele și atât. Țin minte un episod de la IBM, super-mega-extra-corporația cu 100 de ani de experiență: lucram de câteva luni direct cu un danez care era locat în California și am încercat să luptăm pe toate fronturile ca unul din noi să bată calea către celălalt ca să ne cunoaștem și să ne punem la plan. Nu s-a putut, așa că omul a venit pe banii lui din Copenhaga (unde era în concediu) până-n București, ne-am întâlnit cu toții de pe proiect, am lucrat, am ieșit la masă și toate cele. Mi-a părut extrem de rău de el când am plecat anul trecut, însă ăsta e un exemplu clar de companie care nu înțelege ce presupune lucrul cu oameni. Asta, în opinia mea, e un lucru extrem de grav pe care dacă nu-l înțelegi riști să îndepărtezi oamenii buni din companie. Și nu mă refer la buni din punct de vedere tehnic, ci buni din punct de vedere uman, oameni cu care poți muta munți din loc dacă e nevoie, oameni care-ți acordă încredere și cu care poți construi lucruri mai departe de produse vandabile. Dar mă rog, asta e discuție lungă 🙂 Ideea e că aici s-a putut întâmpla conexiunea asta directă și ăsta e un lucru pe care-l apreciez. În mod clar nu doar asta oferă satisfacția jobului, dar e o bilă albă și un semn bun.

Revenind la Viena – e un oraș care merită orice efort pentru a ajunge acolo. Simți un oraș care are istorie, îl simți cum vorbește cu tine într-un mod foarte personal, e o conversație acolo atunci când îl iei la picior. Eu am umblat de-am făcut bătături, dar neplăcerea asta e incomparabilă cu satisfacția pe care ți-o dă simpla prezență acolo. Am fost în locuri cunoscute, Schönbrunn și Gloriette (ah, Gloriette), Donauturm (unde am prins iar un apus perfect). Cu colegii am mers în două locuri faine unde am mâncat bine și mult: Saloon și Leopoldauer Alm. Un prieten mi-a recomandat Salm Brau – super tare a fost și ăsta, am mâncat o „supă de bere” foarte șmecheră! Am făcut demersuri pentru rețetă, o să fac orgie în bucătărie într-un weekend. Apoi mai sunt câteva locuri pe care le-am descoperit singur: Vapiano – un take away italian cu paste de casă pe care ți le prepară în fața ochilor, 1516 – o berărie unde am băut o bere neagră bună rău și Gasthaus Kopp.

Ultimul mi-a plăcut mult, foarte cozy, cu loc de nefumători (așa cum am găsit peste tot), cu chelneri profesioniști. Era unul foarte autentic, un chel solid care semăna cu Vin Diesel, c-o pată pe temporal cum avea Gorbachov în frunte. Pe pereți câteva printuri cu picturi notorii de Klimt și Modigliani. Am stat la singura masă pe care am prins-o liberă, am mâncat un uber-shnitzel și o supă de clătite. Așa am denumit-o eu, partea de noodles părea a fi similară unui blat de clătite, foarte interesant conceptul, l-am pus pe listă. La un moment dat a venit un nene și n-a avut unde să stea, m-a întrebat într-o engleză foarte rudimentară dacă poate sta la aceeași masă și l-am invitat să-mi țină companie. Stanislav, un polonez cam de vârsta lu’ taică-miu, era în Viena din ‘90 și venea la Gasthaus din nostalgie. Locuise cu mulți ani în urmă în zonă și revenea din când în când să mănânce acolo. Avea doi vecini români, Rodica și Achim din Reșița, Achim se pricepea la renovări, iar Rodica îi plăcea mult. Avea un băiat, Robert, care urma să vină peste câteva luni în Viena pentru faultate și muncă. Am vorbit despre Ceaușescu și despre #haginăstasecomăneci. A fost o experiență foarte interesantă, omul se descurca greu în engleză, dar ne-am înțeles din puține cuvinte, multe gesturi, scris și desenat pe hârtie.

Oh, Vienă, dacă-ar fi să emigrez te-aș lua în brațe și-aș dormi cu tine în fiecare noapte. Cred că ne-am înțelege, amândoi am vorbi puțin și asta nu ne-ar fâstâci. Ne-am retrage unul cu altul seara după muncă și-am sta pur și simplu pe malurile Dunării sau chiar ale vreunei autostrăzi, pe poduri și sub copaci din parcuri minuscule. Lipiți de geamurile magazinelor de covoare imense sau picturi dubioase. În spatele perdelelor trase din Austria Trend Hotel. Doar dacă.

A fost bine tare. O să iau o pauză de Viena până data viitoare. Până atunci vine Iunie cu Bruxelles, Berlin, Barcelona și Budapesta. Și Cluj, mult Cluj, Cluj cât să-mi ajungă pe tot anul. Și ce-o mai fi să fie.