Țin minte Ziua Copilului mai mult decât orice altă zi din cele 365 din an. A fost întotdeauna zi de sărbătoare chiar dacă n-am sărbătorit-o oficial niciodată. Cât am fost copil maică-mea chiar făcea torturi pe care scriam câte ceva cu frișcă din-aia adevărată, torturi care nu arătau ca astea care se sharuiesc pe Facebook, dar care erau incomparabil mai bune la gust și consistență. După ce am mai crescut Ziua Copilului și-a mai diminuat în mod previzibil din însemnătate, ba chiar am căpătat un fel de aversiune față de ea pentru că vedeam cum în jurul meu brusc toată lumea începea să vorbească despre copilul din noi, urmând ca a doua zi să revină la normalul rațional al maturității. Tristețe mare.

Anul ăsta am stat și m-am gândit la ziua asta și cum aș putea să o fac să însemne un pic mai mult. Am zis să fac același lucru banal pe care-l fac de-un timp încoace, să plec pe undeva în natură. Am luat un prieten, ne-am pus la plan și ne-am hotărât să plecăm pe la Mehedinți prin locuri vechi (pe care le mai văzusem cu un an înainte) și locuri noi. Aveam aproape 4 zile la dispoziție ca să hălăduim aiurea și exact așa am făcut.

Am plecat într-o vineri seară după muncă cu un alt prieten care avea de dus o pisică la Filiași 🙂 Am luat-o pe partea cu Craiova, prinzând pe drum o înserare perfectă. Am vorbit despre muncă (toți 3 programatori) și despre software, am făcut glumițe, ne-am distrat – asta e o regulă la mine-n mașină. L-am lăsat pe prieten în Filiași, ne-am uitat după ceva bodegă unde să mâncăm, dar n-am găsit nimic.

Așa că ne-am oprit în Strehaia. Să mâncăm. În Strehaia. Este exact ceea ce pare. Ne-am oprit într-un loc, dar locul s-a dovedit a fi o simplă cârciumă. Am întrebat un grup de femei unde să mâncăm și, foarte amabile și dispuse să ajute turiștii care vizitează Strehaia, ne-au dat niște indicații precise către un restaurant. Nici nu mai știu cum se numea, dar arăta extrem de bine, cu băi ca de hotel. Experiența culinară a fost dezamăgitoare, ne așteptasem la asta oricum. Ne-am potolit un pic burțile, am adăugat câteva zeci de pagini la cartea *Glumițe și Bancuri Românești cu Strehaia *și-am întins-o. Ne-am oprit la un Penny ca să luăm ciocolată, practic. Am umplut portbagajul de ciocolată și i-am dat blană pe întuneric spre Ponoarele.

Am ajuns la Podul lui Dumnezeu și-am pus cortul între o lună plină și un deal, exact în locul în care l-am pus și anul trecut, unde știam că avem priveliște la orice oră.

A doua zi am luat-o la pas prin pădurea de Lapiezuri (practic un fel de platou de stânci cu forme interesante) cu planul de a ajunge la Pădurea de Liliac despre care auzisem că ar fi în zonă. Am trecut prin pășuni și păduri ca-n basme, ne venea să ne oprim la fiecare pas să zăbovim și să admirăm tot ce era în jur. Am găsit gârlă de fragi și-am mâncat până la refuz și ne-am lăudat pe Facebook, bineînțeles.

Ei bine, pădurea de liliac era deja trecută după cum o tanti păstoriță ne-a detaliat. Venisem prea târziu, nu mai aveam nicio șansă să mai prindem vreo floare. Am blestemat internetul cu informațiile lui și pe mine cu el, dar ne-a trecut repede. Ne-am propus să revenim la anul la momentul oportun și am luat-o la pas într-o direcție aleatorie, erau multe alte locuri de văzut. Tot felul de odăi înșirate pe dealuri, multe livezi, multe flori și gâze, potcuțe, garduri și oameni rari care se uitau ciudat și pe furiș la noi. În depărtare munți și sate cu nume comice.

Am dat de un loc care nu prea părea a fi traversabil, un fel de mlaștină dubioasă. Situația era exact ca-n gluma aia cu „Last famous word: haideți pe-aici că nu e mlaștină”, dar fiind cam pe-aceeași lungime de undă am hotărât amândoi să ne băgăm, man. Am trecut un râu și ceva teren mai mâlos și-am dat chiar și de o broască țestoasă. Ne-a speriat un pic, era să calc pe ea, apoi am crezut că-i ceva șarpe pentru că mișca stuful destul de rapid. Era maratonistă sau se grăbea să-și vadă partenerul 😛 Ne-am minunat de ea și n-am apucat să ne reluăm bine traseul că de undeva a făcut țuști o ditamai căprioara. Momentul ăla când simți că da, ești unde trebuie să fii cât mai des.

Am trecut de zona asta, ne-am băgat prin niște mărăcini care mi-au lăsat semne vreo 2 săptămâni și-am ieșit într-un vârf de deal destul de plat, o pășune foarte frumoasă înconjurată de păduri tinere. Să fi fost acolo să auzi zumzetul de gâze… era ceva fenomental, masiv, intens. Din poiana asta am luat-o spre locul unde campasem chiar prin Lacul Zăton care în perioada asta nu mai era lac, ci doar un râu mititel care dădea naștere unui mini-canion. Super tare locul. Prin stânci găseai multe intrânduri și peșteri micuțe, tot felul de forme pe care lacul temporar le sculptase de-a lungul istoriei pământului ăstuia. Fiindcă lacul apare doar câteodată și-n rest e secat găseai multe peturi și alte gunoaie înfipte prin stânci. Printre ele și, foarte dubios, un picioruș de păpușă.

Am dat și de locul în care râul intră pur și simplu în pământ. E foarte tare să vezi așa ceva. Dacă o să cauți pe net o să găsești cum și de ce face râul chestia asta, dar mai bine mergi acolo cu mine odată ca să vezi cu ochii tăi.

Apoi am căutat una din cele două intrări pe care le are peștera Ponoarele care era fix sub locul unde noi campasem. Anul trecut intrasem pe cealaltă parte, dar pentru că eram singur n-am avansat prea mult în ea; acum speram să o traversăm. Cu mult chin și zgârieturi am găsit intrarea, ne-am pregătit temeinic și-am intrat (iar prin pregătit temeinic vreau să zic că ne-am aprins frontalele, cam atât). În peșteră era cea mai neagră beznă posibilă și cea mai mormântală liniște. Am stat câteva clipe pe loc cu luminile stinse – super senzație. Am avansat destul de mult și cu greu prin noroiul ăla care de lipea de bocanci (și care parcă striga către tine să-l scoți de acolo), dar apoi am dat de o ditamai văgăuna, o groapă imeeensă care ne-a întrerupt drumul. Era pur și simplu înfricoșătoare, o adâncitură căreia nu-i vedeai bine fundul. Aruncam cu noroi în ea sperând că Dracul însuși o să iasă somnoros de acolo să ne ia la rost (există o legendă despre asta, hai acolo ca s-o afli). Se putea trece pe lângă văgăună, dar era foarte riscant, ăla chiar nu era un loc unde să-ți rupi ceva și să rămâi izolat. Ne-am întors un pic dezamăgiți, dar totuși fascinați de ce văzusem pe tărâmul ăla necunoscut.

Am ieșit afară, am mai mâncat niște fragi și ne-am cățărat pe drumul cel mai scurt posibil către locul unde lăsasem mașina.

Ne-am întins pe iarbă, am stat puțin la odihnă, apoi am coborât la o cârciumă de la șosea unde-am băut niște beri Hațegana. Am urcat iar pe deal, am întins cortul, am mai stat pe iarbă, ne-am zgâit la apus – de-astea. Lucruri simple.

A treia zi ne-am strâns catrafusele și-am pornit-o la drum spre Herculane, așa aleatoriu. Voiam cumva să ajungem seara în Drobeta, să mâncăm, să găsim o cazare, dar să mai și facem ceva pe drum. Și ceva-ul s-a ivit la un moment dat după Baia de Aramă. Am văzut un drum care pornea în stânga către undeva sus unde se zărea un masiv stâncos super tare. Am înfipt mașina într-un colț de șosea, ne-am făcut bagajul, am băut niște bere și-am luat-o pe ceea ce părea a fi un fel de traseu. Ne-am întâlnit cu un grup de băieți serioși de munte care ne-au mai dat niște informații și care ne studiau neîncrezători. E tare să vezi descumpănirea oamenilor care nu te cunosc și nu știu ce-ți poate pielea, care n-au încredere că poți face un traseu mai solicitant doar pentru că ai o bere în mână 🙂 Am băut berile pe drum, am ajuns până-n Vârful lui Stan (care are vreo 1446m) într-un timp mai scurt decât default-ul, am coborât pe-un traseu random și nici n-am lăsat gunoaie în urmă. Joac-o p-asta.

Traseul a început cu o pădure tânără și destul de abruptă. Am dat apoi într-o poiană stâncoasă și de acolo doar de stâncă am avut parte. În orice direcție peisajul era superb. Și era cu atât mai superb cu cât nu ne așteptasem deloc la asta și nimic din tot ce vedeam nu era în plan.

Ultima sută de metri a fost dificilă, traseul se pierdea și totul era o amestecătură de tufe, copaci și stânci urâcioase. Am ajuns sus până la urmă, unde am mai dat de alți oameni care ne-au dat detalii despre ce naiba era în jur, numai frumuseți de vârfuri, culmi și poieni. Ne-am hotărât să coborâm prin altă parte și am luat-o drept către o poiană despre care auzisem că ar ascunde un traseu de întoarcere prin pădure. Ne-am afundat în amalgamul de stânci și copaci până am ajuns într-o poiană lungă. Pe undeva prin dreapta am dat de un intrând și-am luat-o pe traseu marcat printr-o pădure destul de bătrână pe unde se mai și tăiase pe ici, pe colo. Am ajuns iar în prima poiană stâncoasă de care dădusem la urcare, ne-am reîntâlnit cu un cuplu pe la 50 de ani în care femeia parcă tot căuta motiv de ceartă cu bărbatul. Oh, couples in the mountains, so funny…

Spre seară am ajuns în Drobeta. Ne-am oprit la o bombă de vapor unde am mâncat niște pește și unde am avut o experiență dubioasă. Chelnerițele erau niște grase infecte care ne-au tratat cu cea mai scârboasă scârbă pe care-am întâlnit-o vreodată. Apoi, lângă pește (care a fost chiar proaspăt și bun) ne-au adus niște foi de salată culeasă de prin gunoi cred. Cea mai ofilită, mușcată de gâze și tristă felie de salată a stat în fața mea într-o farfurie. Am încercat să vorbesc cu una dintre grase despre acest hilar aspect, dar nu cred că am fost un partener de conversație foarte agreabil. Asta e.

Am plecat de acolo dezgustați, dar totuși relaxați. Când omul e relaxat by default nu ai ce-i face, orice experiență oricât de urâtă nu-i poate strica fengshui-ul. Am ajuns în Drobeta, am mâncat înghețată la Dl Goe (unde mâncasem și anul trecut), am dat o roată prin centrul orașului (față de care încă am un sentiment bun), am mâncat niște hamsii și-am băut o bere lângă Dunăre. Am mers direct la o pensiune recomandată de cineva pe Facebook în ziua respectivă și totul a fost super ok.

A doua zi am întins-o spre Craiova, unde nu fusesem niciodată. Dacă tot eram în zonă am zis să tragem o tură prin oraș unde o colegă de muncă ne invitase să ne arate tot ce-i mai frumos acolo. Ne-am întâlnit, am stat pe la o terasă, am mers prin centrul renovat, apoi prin Parcul Romanescu unde am și mâncat și băut câte ceva. Mi-a plăcut mult parcul ăla, e măricel și cineva s-a îngrijit bine de el, ai unde să te întâlnești cu cineva sau să faci o plimbare solitară (deși cam greu când e multă lume). Vreau musai să ajung într-o toamnă acolo pe podul ăla de unde ai priveliște peste copaci. În rest arhitectura e un pic ciudată, pentru că #fuckingcomunism. Mulți oameni, multe terăsici, multă voie bună – per total Craiova mi-a plăcut și o să mai merg acolo.

Apoi am luat-o la drum către niște destinații exotice: Caracal și Alexandria. Caracal e o bombă, sincer nu știu dacă ceva mișcă vreodată pe-acolo. Puțină lume, clădiri dezolante, străzi pustii – am stat foarte puțin aici. Am luat-o apoi spre Alexandria pe un drum circulat doar de mulți oameni dubioși. Am trecut prin faimoasa localitate Buzescu, aia plină de castele de țigani. Acolo e o administrație de fraieri, ar putea să facă o destinație turistică de caterincă, să cazeze străini în castelele alea și să-i pună la mânat calul pe european. Sit Unesco, bre!

În Alexandria parcă mai mișcă ceva, în centru era ceva spectacol de Ziua Copilului. Niște copilași au dansat foarte frumos pe-o scenă, iar pentru asta am participat la economia locală mâncând niște înghețată. În Alexandria mai fusesem pentru vreo 2 ore și anul trecut la Ideo Ideis. E un pic de avânt acolo, sunt niște oameni care vor să facă lucruri și orașul pare îngrijit și din ce am văzut cred că are și-un pic de istorie. De investigat.

Am întins-o apoi spre București după o tură cu de toate. Or mai fi fost lucruri care s-au întâmplat, dar poate nu mi le mai aduc aminte acum la o lună și ceva după toată experiența. Mi-a plăcut și mai fac de-astea. Dacă vrei bagă-te și tu data viitoare.