Dac-ar fi să rezum brutal tot ce-am învățat din bucata asta de viață de om pe care-am trăit-o până acum aș spune probabil atât: oamenii creează oameni. Fiecare dintre noi suntem în felul în care suntem datorită altor oameni care ne-au influențat și ne-au îndreptat spre mai bine sau spre mai rău. Avem amintiri datorită celorlalți oameni, credem datorită celorlalți oameni, iubim pentru că am fost învățați de alți oameni, dar avem și traume legate de alți oameni, frisoane care ne trec cu gândul la alți oameni. Totul se rezumă la oameni și la interacțiunile dintre ei. Binele și răul au o dimensiune cât se poate de omenească și ele există pentru că oamenii le creează în cel mai direct mod.

Pare destul de simplu și te-ai gândi că lucrul ăsta e la mintea oricui. Nu e matematică, nu e vreo filosofie complicată, nu e credință oarbă – e totul la vedere, e explicabil și pe înțelesul oricui: eu îți fac bine sau rău. Atât. Restul este o substanță de legătură care ne ajută să nu ne explodeze capul de atâta eficiență, de atâta claritate. Și totuși ne împotmolim în atât de multe lucruri, suntem pe alocuri atât de nefericiți și ne tragem de multe ori unii pa alții în jos. De ce dacă nu faci bine să alegi să faci răul?

Unul din lucrurile care mă întristează groaznic de mult este incredibila capacitate a omului de a refuza să înțeleagă, de a ignora și în final de a urî. Unii oameni nu se mulțumesc doar cu a nu participa la binele altuia, dar se încăpățânează să facă rău, să pună piedici altora. Sunt orbi și surzi la orice încercare menită să-i ajute să înțeleagă, sunt încăpățânați și obtuzi. Ai zice că iadul, dacă există așa ceva, și-a pus proprii soldați printre oameni ca să-i oprească din a face orice fel de bine în jurul lor. Mă supără lipsa de minimă empatie pentru oameni ca mine sau ca tine. Pentru țigani sau sirieni, pentru afgani sau libanezi, pentru români de-ai noștri sau americani. Ne grăbim să punem rapid etichete ca și cum ăsta e scopul omului: să generalizeze cât mai rapid și să împartă lumea în prieteni și dușmani.

Când eram prin gimnaziu acasă la Plaiul Nucului mergeam seara pe la 7 să iau vaca de pe izlaz. Ajungeam acolo cu un sfert de oră mai devreme ca să încing un fotbal cu ceilalți copii veniți și ei să-și aducă vacile acasă. Copii murdari, cu haine rupte pe alocuri, cu părul ciufulit, încălțați în cizme mereu prea mari – exact ca și mine. Și băteam mingea cu disperare, cu înverșunare, ne dădeam sufletul pe iarba uscată și tocită. Și râdeam și ne hăhăiam și glumeam și ne tachinam. Ne duceam vacile acasă, terminam cu treburile la care ne mai puneau părinții, ne uitam la televizor și ne afundam în paturile fiecăruia. Nimic nu era mai bun ca un pat pufos și cald după o zi plină. Eram niște copii fericiți.

Anul ăsta prin Iulie, cu câteva zile înainte de ziua mea, am jucat fotbal cu aceeași frenezie la Valea Corbului, un sat de prin Argeș cu populație predominant rromă, situat cam la vreo 25km de Pitești. Am mers acolo cu PACT, mâna de oameni care mi-au intrat la inimă din prima clipă în care i-am cunoscut, ca să vedem o piesă de teatru jucată de tinerii din localitate la școala lor. Teatru și nu prea, pentru că piesa era inspirată din realitatea oamenilor din zonă, din problemele întâmpinate zilnic de oameni ca mine și ca tine. Oameni care n-au fost atât de norocoși ca mine și ca tine și n-au avut parte de un mediu în care să se dezvolte așa cum orice om își dorește pentru el și pentru familia lui. I-am ascultat, am vorbit cu ei, ne-am plimbat prin sat sub privirile lor curioase, am mâncat corcodușe și-am jucat fotbal în bătătură. Pentru o clipă copiii de acolo au fost fericiți, exact ca prietenii mei din copilărie.

Înainte de a merge la Valea Corbului am fost tot cu PACT la Piatra-Olt, o localitate aflată în aceeași situație ca și Valea Corbului. Acolo mai mulți voluntari din partea Ambasadei Elveției în România, împreună cu oameni de la Habitat for Humanity România au renovat câteva case din localitate cu ocazia evenimentului zeFIR Build. Sună pompos, sună plicticos, sună banal? Nu știu cum sună, dar îți zic că aproape o zi întreagă am muncit cot la cot cu oamenii de acolo la cărat țiglă și structuri pentru acoperiș, la cimentat pereții caselor cu pricina încât la sfârșitul zilei am fost mai mult mort decât viu. M-am simțit incredibil de bine să dau o mână de ajutor și am văzut cu ochii mei că se poate conlucra cu rromii, contrar specialiștilor conaționali buni la toate. Ochi în care la sfârșitul zilei mi-a și intrat ceva ciment de m-am bucurat că am doi și nu doar unul proaspăt bușit. Cred că am fost singurul care a trecut pe la îngrijiri medicale zilele alea 🙂

Se poate, oameni buni. Se poate face schimbare foarte concretă, dar nu din vârful patului, nu de la bere, nu de la discuții la țigară, nu din fața laptopului, ci pe teren. Îmi vine să pleznesc pe oricine aud că emite păreri despre largi categorii de oameni (rromi, sirieni, afgani, nu contează) fără să fi cunoscut cu adevărat vreodată unul și fără să fi pus osul la muncă împreună cu vreunul. Că țiganii-s răi și nu vor să coopereze. Serios? Ai mers să-i ajuți pe toți și n-a vrut nimeni să facă treabă cu tine? Ah, nu? Următorul!

Revenind la ce ziceam mai sus: dacă nu poți ajuta nu pune piedici. Nu intoxica, nu dezinforma, nu te băga, nu te da cunoscător. Pui mâna pe cancioc și mistrie și te manifești așa sau îți vezi de treburile la care poate ești mai bun. Data viitoare când vrei să emiți ceva despre țigani adu-ți aminte de ziua în care ai făcut ceva concret pentru ei. Exact. Hai să mai zic ceva și mă calmez: TU ai nevoie de rromi și nu ei de tine. TU, române alb, te vaiți că țiganii îți strică imaginea în Europa și nu ei se vaită de tine. TU ai nevoie ca localitățile să arate bine și nu ei. Ei pot trăi în continuare în aceleași condiții grele în care au trăit dintotdeauna pentru că-s căliți și pot și știu cum să facă asta. Dar TU te dai cu fundul de pământ și tu ai o problemă cu asta, nu ei. TU dai din gură prin toate târgurile și-i pocești, nu ei pe tine. Atunci fă ceva, zic, hai să facem ceva cu toții pentru că e în interesul tuturor. Hai să multiplicăm ceea ce s-a întâmplat în zilele alea de Mai la Piatra Olt. Hai să trăncănim mai puțin și să facem mai mult.

Se întâmplă lucruri în satele sărace, în comunitățile de romi, se petrec schimbări în șatră. Dar tu nu vrei să le vezi, ești absorbit în blestematul de status qvo confortabil în care orice idiot care vrea să se simtă important poate să-și dea cu părerea. Pentru că opinions are like assholes, everybody has one. Am fost poate puțin agresiv pe finalul articolului, dar nu m-am putut abține. Îmi cer scuze. E probabil singurul lucru care mă scoate din sărite și care mă trage afară din starea obișnuită de zen: oamenii care nu se mulțumesc să nu ajute, dar care țin cu tot dinadinsul să fie nocivi pentru orice încercare de îmbunătățire, oameni care vorbesc mai mult decât au construit ceva vreodată. Câh!

Pentru restul dintre voi: hai să facem. Și hai să-i cunoașteți pe oamenii de la PACT, hai să vedeți ce fac, hai să le vedeți încercările, chinuirile, hai să-i auziți vorbind despre ce au construit concret de-a lungul anilor. Să vă povestească despre oameni care merită mai mult și care mucesc pentru asta. Ca mine. Ca tine.

În final v-o dau pe Ioana: