Sudul părăsit, dar nu uitat
Când eram mic aveam câteva rude de la oraș care ne vizitau din când în când. Mai mult vara, când vremea era frumoasă, câteodată iarna pentru bucuriile temporare ale zăpezii. Veneau, stăteau câteva zile sau poate o săptămână, două, apoi plecau fiecare în locurile de unde veniseră. Eu unul mă bucuram enorm când eram vizitați pentru că mi se aduceau cărți, haine sau jucării, dar mai ales pentru că aveam ocazia să interacționez și cu alți oameni decât în mod normal. Îmi plăcea prezența unei persoane noi, care mă putea învăța ceva sau pe care o puteam învăța eu ceva.
Era o adevărată tragedie când vizitatorii respectivi urmau să plece. Diferența dintre stările mele și a lor era colosală – ei se bucurau de o experiență frumoasă care tocmai se încheia și pentru că urmau să se reîntâlnească cu casele lor confortabile. Eu urma să mă reîntorc în existența plicticoasă a vieții de la țară, la oile și vacile mele. Mă simțeam părăsit, lăsat deoparte, fiind doar o mică parte a experienței altora și nimic mai mult. Poate că nimeni nu avea să-și mai aducă aminte de mine după ce mașina oamenilor pleca pe drumurile prăfuite a unor capete de lume buzoiene. Stăteam descumpănit privind în urma mașinii, adâncindu-mă din ce în ce mai mult în starea mea mizerabilă de copil neimportant.
Mi-am adus aminte de toate astea când am fost acum vreo câteva săptămâni în Oltenia prin niște comunități mai sărace în care zefiR și câteva organizații partenere au avut proiecte de identificare a celor mai pregnante probleme și de abordare a lor cu scopul de a îmbunătăți viața oamenilor în general. În fiecare dintre cele trei localități am mers în locurile unde s-a construit sau organizat concret ceva pentru oameni (un loc de joacă sau un program after-school pentru copii, un centru sanitar pentru comunitate, renovarea unor case, educație pe diverse teme, mentorat) și am stat de vorbă direct cu oamenii care au ajutat la întâmplarea lor sau au beneficiat de ele. Am fost mai întâi în Baia de Fier (o comună aflată la vreo 50km de Târgu-Jiu), apoi în Ocolna (la 10km de Dăbuleni) și, în ultima zi, în Piatra Olt, unde eu am mai fost și anul trecut. Anca a scris un reportaj pentru Adevărul despre toată experiența, vi-l recomand – aici.
În Piatra Olt am ajuns cumva iar în mijlocul unui grup de copii cu o minge, cam așa cum s-a întâmplat și când am fost la Valea Corbului acum un an. Am bătut mingea împreună, apoi ne-am întins la întrebări și răspunsuri. Copiii erau extrem de curioși, mă întrebau tot felul de lucruri despre locul de unde vin, voiau să mă ia de mână și să-mi povestească orice. Foarte îndrăzneți și veseli, energici și dornici să cunoască mai mult – pentru ei Universul însemna fix momentul ăla în care au descoperit un om nou pe care-l puteau întreba lucruri. A trebuit să plecăm apoi spre Slatina, locul unde aveam să înnoptăm în seara respectivă. Microbuzul a pornit lăsând în urmă un nor dens de praf. Și știi ce a mai lăsat în urmă? Descumpănire, exact același sentiment pe care și eu l-am simțit când îmi plecau rudele la ele acasă. Copii însetați de nou lăsați în urmă, ochi curioși și dornici de mai mult.
Goneam pe o șosea proastă din mijlocul câmpului. Era cald, teribil de cald, dar și mai fierbinte era sentimentul de neputință care m-a cuprins atunci. N-ar fi trebuit, am văzut totuși cu ochii mei cum lucrurile se schimbă în bine, cum progresul se naște încet-încet, cum oamenii din comunități înțeleg imaginea de ansamblu și se pornesc la lungul drum al schimbării de sine și al celor de lângă ei. Dar m-am văzut pe mine acolo lăsat în urmă și eu eram cel care acum părăsea. Îmi venea să rămân acolo printre ei și să le răspund la tot ce aveau de întrebat și să-i conving că nu sunt părăsiți, că există oameni cărora le pasă și în afara grupului de oameni pe care-i cunoscuseră, că lucrurile nu trebuie să rămână așa cum sunt și că există speranță de mai bine bazată pe fapte.
Nu putem rămâne întotdeauna acolo unde simțim că e nevoie de noi. Într-un fel sau altul la un moment dat va trebui să dispărem fizic într-un nor de praf, dar ce e important e să nu uităm. Acei copii din Piatra Olt chiar nu merită cinismul nostru și, mai ales, nu merită să fie uitați. Problemele din comunitățile lor reflectă de multe ori probleme ale administrației locale de care ne izbim și noi destul de des, iar ignorându-le situația ignorăm de fapt situația generală a sistemului și tolerăm anomalii care se extind în toată țara. Vedem știri la televizor, citim pe ici și pe acolo, auzim vorbindu-se despre asta și cam atât, ne vedem în continuare de existențele noastre cotidiene, plângându-ne ocazional de România. De parcă acest „România” ar fi un termen abstract, ceva extern nouă care nu ne interesează și care ar trebui cumva să-și rezolve singură problemele. România nu e vecinul nostru bețiv care-și bate nevasta și cu care nu avem nicio legătură, ci e un membru al familiei fiecăruia și e responsabilitatea noastră fie că vrem sau nu. Nu o poți învinovăți pentru dificultățile tale așa cum nu-ți poți învinovăți mama sau tatăl pentru ele.
Cele 3 zile au reprezentat o experiență intensă care mi-a readus aminte de ce e nevoie de implicarea noastră, a celor care o ducem mai bine, în combaterea sărăciei și a facilitării accesului la normalitate în comunitățile care au o nevoie stringentă de așa ceva. În ultimii ani mi-am făcut din asta o misiune personală pe care încerc să o susțin cât mai mult și pe care îmi doresc să o propag mai departe către alții. Am de transmis nespus de multe mulțumiri celor 7 organizații partenere zefiR, dar mai ales Fundației PACT, o organizație cu un impact imens de care mă simt foarte apropiat și despre care am mai scris. Mulțumesc, oameni buni, hai să mergem mai departe!
Foto: Cristian Munteanu, „Copii din Ocolna”
zefiR – Împreună pentru puterea de acțiune este inițiativa unui consorțiu coordonat de fundația Terre des hommes și format din alte 7 organizații (Amare Rromentza, Agenția Împreună, Fundația PACT, Fundația Pestalozzi, Habitat for Hummanity, SASTIPEN și Fundația NESsT) care și-au propus să îmbunătățească accesul la servicii de educație, sănătate, locuire și dezvoltare comunitară în 12 comunități: Amărăștii de Jos, Bârca, Filiași, Negoi, Baia de Fier, Bumbești Jiu, Polovragi, Târgu Cărbunești, Caracal, Grădinari, Piatra Olt și Slatina
Abonează-te la Călătorul Claudiu
Vei primi pe email cele mai noi călătorii publicate aici
Abonare