Mai demult, când am mai fost plecat pe ici – pe colo câteva zile, am făcut din călătorie o corvoadă din punct de vedere al povestirii ei pe blog. Organizam totul pe zile de parcă ziua ar fi instrumentul de măsurat intensitatea sau frumosul unui loc văzut sau al unei experiențe. Ziua 1 – am făcut aia, ziua 2 – am văzut ailaltă, ziua 3 – m-am întors pe dincolo. Ce a rezultat a fost o serie de articole plictisitoare, forțate, nenaturale, trase de păr. Uite, de exemplu așa am încercat să fac cu excursia în UK de anul trecut – nici n-am mai apucat să scriu despre Londra pentru că m-am plictisit scriind despre celelalte orașe sau locuri. Și am fost la Londra și am povestit despre cu totul altceva, totul a rămas suspendat în pom. Halal.

Scrisul sau povestitul nu trebuie să fie o corvoadă. Trebuie scoasă esența, trebuie extras elementul de noutate pe care-l pot aduce și pus pe masă, trebuie expusă părerea în toată deplinătatea subiectivității ei. Altfel dau drumul în lume la ceva fad, ceva ne-original, ceva comun și mainstream, ceva plictisitor. Plictisitorul e urât, mai bine tac.

Da, am fost în Roma, cam pe nepregătite. Da, am pierdut avionul la dus. Da, m-am plimbat prin diverse locuri. Da, am poze, puține demne de luat în seamă. Da, a fost frumos. Da, am niște idei despre care poate povestesc în zilele următoare, cam cum am făcut cu Bulgaria. Per total a fost o experiență… nouă, surprinzătoare. Plănuiesc următoarea escapadă. Și poate scriu odată și despre ce înseamnă călătoritul pentru mine și de ce n-a fost niciodată o prioritate, ci mai degrabă ceva de conjunctură, o victimă a contextului în care m-am aflat. Călătoritul e ceva frumos, dar nu din cauza locurilor noi pe care le vezi, ci din cauza a ce lași în urmă. Urma e tot ce rămâne și cu urma rămâi… la urma urmei 🙂

Parcă simt cum de undeva se face lumină în toată debandada asta cu locul fiecăruia în lume. Ceea ce-i bine, dar vedem cum evoluează.