Săptămâna trecută am trecut pentru prima dată granița cu mașina și am condus mii de km prin Serbia, Croația, Bosnia, Slovenia, un record personal. A fost o provocare mare presărată cu peripeții, cu țigănii, cu reguli încălcate, cu rătăciri și multe alte greșeli. Un proces intens și un pic rușinos de învățare care era necesar. Am tăiat linii de toate felurile, întors peste 5-6 benzi, mușcat câteva semafoare la limită sau chiar peste, frecat menta la o parcare laterală. Asta e, cu asta defilăm; totul e bine când se termină cu bine.

Întoarcerea dintr-o excursie mai lungă poate avea efecte adverse. Revenirea la normal poate fi forțată și nedorită, nostalgia te cuprinde și te înțeapă și-ți aduce aminte de ce-a fost în comparație cu ce te așteaptă azi și mâine. Ieri pe la prânz am simțit un vid, o lipsă, și-am zis să o repar cumva. Am ieșit furios afară și mi-am rupt sufletul prin Carol cu câteva sprinturi până la epuizare. Un efort ca ăsta face ordine în gânduri și te aduce cu picioarele pe pământ. Căldura te bate-n cap și picioarele trag așa cum trag caii la căruță, totul îți aduce aminte că ești un om simplu, mărunt și limitat și că n-ar trebui să-ți faci prea multe griji în legătură cu asta. Bulversarea e inevitabilă, dar trece. Un bătrân împinge scaunul cu rotile al unei bătrâne, o mamă singură își plimbă copilul, băieții stau la vrăjeală la umbră, niște inși filmează serioși o reclamă penală.

O iau spre casă și studiez locurile de parcare din zonă să văd dacă găsesc un loc mai potrivit pentru mașină. Un vecin și-a pus abia acum tăblie pe locul rezervat de prin martie. Acum știu de unde-i autograful încărcălit cu cheia pe stâlpul din stânga. Să fie sănătos, să-i crească mari copiii și să se bucure de viață.

Săptămâna viitoare o iau din loc către undeva. Mă cheamă locuri și trebuie musai să le răspund. Mă gândeam ieri odihnindu-mă că am tendința să fug, la propriu și la figurat de lucruri. Fug de unele, dau de altele, o iau în altă parte ca să mă întorc iar și să o iau la fugă în altă direcție. O cursă închipuită care mi s-a incubat cumva, o sperietură banală transformată-n reacție exagerată. E nevoie de liniște și nu o direcție de fugă, ci un sens.