De multe ori suntem o povară pentru noi înșine vizavi de a exterioriza ce e înăuntru, de a vorbi sau a prezenta ce ar fi de zis sau de arătat. Încerci să începi și nici nu știi de unde să o iei, nu știi cum să continui, nu știi unde s-o duci și către ce concluzii să o îndrepți. E oarecum frustrant și totodată benefic, înseamnă că există material, că există ceva de zis și de arătat, că e un potențial de poveste frumoasă, dar ia timp ca să o dai afară. Viața ca o râșniță.

Sunt prea obosit acum ca să povestesc despre excursia din zilele trecute. M-am hotărât pe ultima sută de metri să merg și a fost una dintre cele mai bune decizii din ultima perioadă. A fost intens, aproape incredibil de bine, o groază de lucruri care mi-au plăcut, care m-au atins, care mi s-au descoperit. Locuri și mai ales oameni, oameni buni. Un festival fain în Zagreb, vreo nouă zile prin Serbia, Croația, Bosnia, Slovenia, prin orașe și pe drumuri, prin lumea largă cu multe peripeții. Baie de ploaie și soare puternic, cu de toate. Și multe de învățat.

Acum o să las nostalgia să facă ordine printre idei și mai povestesc zilele astea. Mă duc să întind rufele.