Prima expediție cu cortul din lunile astea de libertate s-a întâmplat. Am ales să fie ceva simbolic, să se desfășoare prin zona mea de baștină și bine am făcut. Am vrut să ating două obiective de data asta: să merg singur și să n-am traseu, adică să merg aiurea. Să mă trezesc dimineața, să mă uit către o direcție și să plec către acolo cu rucsacul în spate. Mai mulți mi-au zis că ambele obiective sunt cam deplasate și periculoase, dar eu tot ca mine am făcut.

Am plecat dimineața pe la 6:00, am străbătut cătunul Fața Malului, am luat-o pe muchia Ploștinii cu scopul de a coborî în Ploștina (satul în care a copilărit mama). Totul dormea, nici țipenie de om sau animal pe drum – e foarte plăcut să străbați un sat adormit. Am coborât ce-am coborât până mi-am dat seama că am deviat de la drum, lucru care știam că e foarte posibil să se întâmple pentru că la un moment dat drumul se pierde printr-o fâneață și e greu să-l nimerești dacă nu l-ai mai parcurs. Am ajuns deasupra unei râpe a izvorului Ploștinii și-am fost nevoit să o iau prin bălării pe izvor în sus până aveam să mă întâlnesc cu drumul. M-am udat fleașcă până s-a întâmplat asta, era multă apă prin iarbă.

I-am dat înainte pe drumul incredibil de înnoroiat și cu chiu cu vai am ajuns în sat. Am ajuns lângă școala din Ploștina și am mers pe drum în sus ca să ajung la șoseaua care duce spre satul Terca. Am mers un pic pe șosea până a oprit un nene cu o Dacie-papuc și m-a luat până-n Terca. Drumul este din ce în ce mai prost, adesea periculos. Alunecările de teren au avansat foarte mult și pe ici pe acolo au mușcat câte o bucățică din drum. Din vorbă-n vorbă aflu că omul a fost coleg de generală cu mama 🙂

Odată ajuns la șoseaua care urmează cursul Slănicului spre Huduboaia trec o punte fragilă de lemn pe malul stâng al râului (până să dau de mica fabrică de apă de pe malul celălalt). Scopul meu era să ajung la Focul Viu, o treabă rară pe care natura o scoate la vedere pe planeta asta. Atât de rară încât Primăria noastră probabil nu știe că avem un Foc Viu. Atâta ignoranță n-am văzut prea des. Să nu pui tu niște amărâte de marcaje ca să îndrume turistul către obiectiv? Nici măcar niște plăcuțe să nu fii în stare să bați în cuie pe ici pe colo? Halal! Urc așadar pe un drum anevoios la deal și-mi dau seama că probabil am traversat râul prea devreme. Trebuia să mai merg puțin pe șosea și să trec râul mai la deal, ăla era drumul corect. Asta e, îi dau mai departe pe lângă case părăsite și grădini pline de pomi. Ies de pe drum, trec prin curtea unei gospodării și merg agale prin fânețe pline de rouă. O rouă care deja mi-a pătruns prin bocancii care nu-s impermeabili. Tocmai din cauza asta expediția se anunță grea, niște încălțări ude nu prea-s de dorit. Dintr-o margine de pădure sare speriată o căprioară. Se uită-n urmă să se convingă că-i pericol și fuge. N-am zoom destul ca s-o fotografiez bine.

De prin fânețele astea peisajul e super tare. N-am mai fost pe-aici și tocmai de-asta mă bucur și mai mult de el. Las satul Terca în urmă și peste el, undeva deasupra, vârful Ivănețu (1191m). Pe dealuri zăresc câte-o casă sau cabană sezonieră, câte-o coșmelie făcută de mâna omului ca să fie. O iau iar prin fânețe, apoi prin boscheții unei păduri și dau de poteca corectă către focuri. Urcușul e aici mai abrupt, ghiozdanul parcă mai greu, soarele s-a mai întețit și el. Ajung într-un sfârșit la vestitul Foc Viu. Miros de gaze și flăcări care ies pur și simplu din pământ. Mai pragmatic din fire, mă descalț și-mi usuc șosetele și bocancii la focul ăsta gratuit. Stau vreo jumătate de oră aici, înfulec ceva și mă pornesc iar la deal. Chiar deasupra focurilor e un pisc care oferă o priveliște frumoasă. La câțiva metri e o cocioabă numai bună de dormit în ea la nevoie. Deci dacă vrei să termini un traseul la Focul Viu ai cazarea asigurată 🙂 Eu unul prefer cortul, dar m-ar tenta să folosesc odată o construcție de-asta.

Merg mai departe către o stână pe lângă care doi ciobani pasc un grup mic de oi. Îi întreb de departe dacă au câini și-mi zic că nu, câinii sunt cu turma mare. Bun, zic, mă-ntâlnesc și cu ei mai târziu 🙂 Am de gând să merg pe culmea asta mare, pe malul stâng al Slănicului, spre Huduboaia (dar nu-i musai să ajung până acolo), loc cu tradiție pentru exploatarea lemnului. Pe vremea lui Ceaușescu drumul care duce acolo era super bun. Un nene mi-a zis că se făceau două ore de la Huduboaia la Nehoiu, pe drumul care trece prin Ploștina, prin spatele vârfului Ivănețu către Gura Teghii. Azi accesul e limitat, doar hardughiile mari 6×6, cele care transportă lemn, mai pot parcurge drumul, un monopol periculos pentru zonă aș zice eu.

Ies iar pe-un pisc de unde priveliștea e încântătoare și de unde se vede într-un sfârșit și vârful Penteleu (1777m) către nord-vest. Un câine apare de pe cine știe de unde și mă studiază de departe, ocolindu-mă. Dau de-o stână unde parcă nu-i nimeni și mă afund pe-un drum într-o pădure din ce în ce mai deasă. Acum i-acum, nu știu sigur pe unde să o iau, dar busola mă ajută pentru prima dată să păstrez oarecum direcția bună. Printre copaci zăresc undeva departe un pisc la care vreau să ajung; până acolo doar pădure deasă. Înaintez din ce în ce mai greu și până la urmă dau de-un peisaj apocaliptic: o suprafață imensă acoperită de fagi mari a luat-o la vale fragmentând totul în cale. Mulți copaci rupți căzuți unii peste alții, valuri de pământ, multe pietre mari scoase la suprafață de rădăcini. Ghiozdanul îmi îngreunează mersul, dar n-am ce face, înapoi nu merg. N-am făcut nicio fotografie pe aici, băgasem camera în ghiozdan ca s-o protejez. E din ce în ce mai întunecos și stratul gros de frunză ascunde crăpăturile dintre valurile de pământ.

La un moment dat inevitabilul s-a întâmplat. Încercând să pun piciorul pe-o margine de mal stratul de frunză se rupe și cad până mai sus de brâu într-o groapă formată de alunecarea de teren. În momentul ăla toate scenariile oribile mi-au trecut prin minte. Gata, frate, e ca-n filmele alea, se întâmplă, aici rămân cu vreun picior rupt și pot să strig cât mă țin plămânii, n-are cine să mă audă, sunt în mijlocul sălbăticiei! N-a fost așa, m-am ridicat rapid datorită sperieturii, m-am agățat de frunzișului unui arbust și m-am tras afară ca un animal prins în pradă. Am tras o sudalmă și mi-am căutat un băț cu care să verific terenul mai departe. M-au apucat transpirațiile gândindu-mă la ce se putea întâmpla și-am fost mai atent. E din ce în ce mai greu de înaintat, multe gropi sunt pline de apă, sunt sigur că intru tot într-una dacă mi se mai întâmplă să mă afund. Dau și de-un lac foarte frumos ascuns printre copaci. Mi-aduc aminte că l-am zărit pe Google Earth când studiam zona odată și mi-am zis că mi-aș dori să ajung la el. Iată, eram acolo fără să urmăresc asta! Era cadoul meu pentru toate peripețiile prin care treceam.

Bălăriile sunt mai mari mai departe și trebuie să le dobor cu toiagul improvizat ca să pot trece de ele. Știu sigur că direcția e bună, însă nici urmă de vreo potecă. Dau de niște bolovani uriași, sunt aproape de unul dintre cele mai înalte vârfuri din zonă. N-am să urc pe el, deși mi-aș dori, vreau doar să scap din iadul ăsta în care am intrat fără să știu ce mă așteaptă. Simt pe ceafă câteva picături de ploaie, era tot ce-mi mai lipsea atunci. Dau de-un izvor unde mă re-alimentez cu apă și observ că pădurea se rărește. Departe parcă zăresc o poiană – evrika! Am trecut și de asta.

Într-adevăr era o poiană acolo unde mă aștepta… un copac cu flori 🙂 Găsesc fundația unei stâne și a curții ei plină de pomi. Încep să ies la suprafață și peisajul mă asigură că toată traversarea aia nebună a pădurii a meritat. Departe se vede încă Terca, și mai departe vârful Ivănețu – de sub el am plecat eu, nici nu-mi vine să cred cât am mers. Dar mai era drum lung. Ajung în sfârșit pe culmea pe care o zărisem de cealaltă parte a pădurii. Penteleul e acum și mai aproape, din când în când valuri de ceață acoperă și descoperă vârful. Mă odihnesc aici un pic și mănânc ceva în tihnă. Frumos, dom’le, merită orice bucluc ca să ajungi aici pe culmea asta. E liniște, vântul adie exact cum trebuie și pământul miroase frumos. Câțiva cireși bătrâni îmi dau impresia că sunt pe-un tărâm preistoric, odată locuit de mulți oameni. În vale o veveriță îmi dă târcoale. Suie dintr-un copac în altul și mă pândește, scoate capul din când în când de după un trunchi de copac și i se văd doar ciufurile de la urechi. Mă bufnește râsul. Până la urmă pleacă zglobie și se afundă-n pădure. Aici nu mai e nevoie de nimic, viața e frumoasă așa cum e.

Departe, peste bucata cea mai tânără a râului Slănic, se văd poieni frumoase asezonate de câteva construcții de lemn. Îmi zic că acolo trebuie musai să dorm la noapte, într-unul din luminișurile alea. E ora 13 și e cale lungă până acolo, mai ales că eu trebuie să fac un ocol ca să ajung mai întâi într-un fel de poiană pe unde-am văzut că se taie lemn. Încerc să dau un telefon ca să anunț lumea că nu m-a mâncat ursul încă, dar nu e semnal. Mai bine. O iau din loc pe culme și dau iar de niște construcții pe lângă care pasc niște vaci. Iau o pauză și-aici, nu mă pot abține să nu mă gândesc că zona asta ar putea fi la fel de valorificată ca și alte zone pline de pensiuni din țara asta. Undeva înainte, spre nord, se aud motoare de dihanii și drujbe, îmi dau seama că pe-acolo trebuie să fie locul ăla ras. Îmi las așteptările jos ca să nu mă surprindă ceea ce cred că voi găsi acolo.

Cobor pe-un drum îngust și deja peisajul se schimbă. Multe trunchiuri de copaci, mult lemn imperfect lăsat de izbeliște, urme adânci de mașini pe care și-au făcut drum câteva izvorașe. Dealuri zbârlite pe care au rămas doar copacii care s-au rupt de la jumătate de la căderea celorlalți, un peisaj golaș care nu mai e potrivit pentru nimic. În vale se vede o mașină mare urcând la deal. Cobor și dau de un fel de platou brăzdat de drumuri, plin de mormane de lemn. Niște flăcăi chefuiesc mai la deal. Peste tot bidoane și peturi de bere Bucegi. Nici măcar de atâta lucru nu s-au putut îngriji băieții ăștia, să nu lase urme artificiale pe teritoriul ăla ras de copaci. Îmi vine să-i blestem de departe să li se întâmple exact ce au făcut ei acolo, dar mediocritatea nu merită atât de multă energie irosită. Mă așteptam să găsesc aici urme de om, dar nici chiar așa. Nesimțire penală, doar așa pot descrie ce-i acolo.

Cobor mai departe către cursul râului. Drumul care coboară odată cu mine e adânc de doi metri în pământ de la atâta frecuș de 6×6. Văd cauciucuri abandonate la tot pasul, probabil era prea greu să fie agățate pe mașinile respective și să fie duse la refolosit/reciclat. Trec pe lângă popasul Andreești, apoi fac dreapta și mă afund în pădure ca să dau de râu. Îl găsesc, dar nu prea e chip de trecut, malurile sunt nămoloase și nu pot estima cât de adâncă e apa, s-au format mici lacuri pe curs. Merg mai la vale unde găsesc o zonă care pare mai sigură. Trebuie musai să trec cumva, așa că mă descalț, îmi agăț bocancii de ghiozdan, sacrific niște șosete (ca să nu alunec sau să mă zgârii) și mă bag în gârlă. Apa e rece ca gheața, dar o parcurg tiptil și ajung în partea cealaltă. Trecutul apei: 20 de secunde, pregătitul și plecatul: 15 minute 🙂

Încep să urc pe malul drept al Slănicului prin poienile pe care le zărisem mai înainte de pe culmile pe care am trecut. În urma mea, spre nord, cerul se întunecă din ce în ce mai mult și mă aștept să mă prindă potopul. Lărgesc puțin pasul și sar niște garduri ca să ajung cât mai sus către o poiană pe care am văzut-o și care mi-a căzut cu tronc. Deja pe un deal văd potopul care se deplasează spre mine, așa că înaintarea devine o cursă contra-cronometru. Trec iar pe lângă niște case părăsite și ajung într-un sfârșit în locul dorit. E perfect, o poiană rotundă înconjurată de pădure, teren bun de cort și ferit de eventuale revărsări temporare de apă. Desfac bagajul și mă apuc să întind cortul. Ah, ce dor mi-era de graba asta cu care așterni cortul să nu te prindă ploaia. Râd în timp ce înfig cuiele și montez bețele, trag prelata peste cort și o fixez. Cortul e întins perfect, încep să-mi intru în mână, l-am făcut cam în 3-4 minute. Fac o fotografie rapidă de ansamblu, bag totul înăuntru, intru și eu, mă descalț, las bocancii și șosetele ude în pridvor. Beau o gură mare de apă, mă întind pe spate, mă relaxez și aștept. Picăturile încep să vină și sunetul ăla care urmează nu poate fi descris bine în cuvinte. Intensitatea e din ce în ca mai mare, ca o orchestră care se pregătește să înceapă un concert. Apoi potopul vine și-i dă o ploaie serioasă cum numai în munții Buzăului găsești. Concert veritabil. Am mâncat, apoi am dus pachetul într-un brad de la marginea pădurii. Ce-i al meu e-al meu și ce-i al ursului e-al ursului, nu încurcăm lucrurile 🙂

Stau acolo pitit în cei 2 metri pătrați ai mei, sub norii ăia imenși și sub ropotul de ploaie care nu mai tace. Mi-aduc aminte de momentul când zburam către Roma și vedeam totul în miniatură acolo jos, pe Pământ. Așa eram și eu acum în cortul meu albastru de la Quechua, un pixel într-un amalgam imens de lucruri, un punct pe o planetă cu toate condițiile. Aveam totul acolo, tot ce-mi trebuia, nimic mai mult și nimic mai puțin. În cort era destul de cald, stăteam cu capul pe sacul de dormit și pur și simplu eram recunoscător. Dar nu ți-e urât singur, nu ți-e frică de animale, dacă vine ursul peste tine, dacă pică un fulger aproape de tine, dacă îți rupi ceva pe acolo? Fie, să fie toate astea dacă așa trebuie. Nu poți fugi ca un laș toată viața, nu te poți ascunde de riscurile și plăcerile vinovate care vin cu ele. Lumea îmi zice să aleg locuri mai sigure pentru mers cu cortul, locuri unde nu ți se pot întâmpla lucruri. Dar ce nu înțelege lumea e că eu nu merg unde îmi propun, ci merg unde sunt chemat. Trebuie să ai urechile ciulite și să asculți, să asculți unde ești chemat să mergi. Și mergi acolo, nu te gândești la impedimente. Eu am fost chemat pe piscul ăla dintre Slănic și Bâsca, înspre Huduboaia și Penteleu și acolo am mers. Și mi s-au întâmplat lucruri, dar numai din cele bune. N-am avut un plan bine stabilit pentru că știam că o să ajung unde trebuie și o să fie bine.

Am dormit bine, chiar dacă m-am trezit din când în când ca să mă sucesc de pe-o parte pe alta. N-am avut noroc de stele, dar tot a fost frumos. Din când în când mai venea câte-un ropot de ploaie, mai dens sau mai mărunt. Undeva în pădure o ciocănitoare își făcea de cap prin copaci de parcă n-ar fi avut altă treabă la ora aia. Dimineața m-am trezit odată cu lumina, pe la 5. Am mai lenevit vreo jumătate de oră picotind și-am fost să-mi iau mâncarea din copac. Și de data asta ursul a decis să-mi lase totuși bucatele în pace 🙂 Am mâncat, am lăsat puțin mâncarea să se așeze, mi-am strâns bagajul, am strâns și cortul și gata, pe la 6:30 eram bun de plecare. Am ieșit de acolo din poiană, am urcat sus și am luat-o pe culme pe-un drum de nămol. Am dat de niște grădini și un ansamblu de case, probabil ceva tăietori de lemne erau la treabă pe-acolo. În stânga se vedeau când și când dealurile de pe malul stâng al Slănicului, iar în dreapta Penteleu și Podul Calulului acoperite de păduri dese din care ieșeau ici și colo pâlcuri de ceață.

Am intrat iar într-o pădure și am ținut drumul. Dacă e uscat drumul ăla e perfect de-o expediție cu bicicleta, poate conving niște băieți să ajungem pe-acolo. Pădurea e deasă și din când în când apare câte-un ochi de fâneață pe unde probabil umblă turmele de oi de prin zonă. E frumos tare și pe aici, e o atmosferă umedă și apă peste tot. Aerul respirat e altfel, e tare, e parfumat de brazii din jur – e aur curat pentru plămâni. În dreapta se vede departe malul drept al râului Bâsca Mică și pădurile arată exact așa cum îmi închipuiam când eram mic că arată pământul dincolo de Ploștina, teritoriul cel mai de la nord pe care-l parcursesem vreodată. Într-o poiană e tot un fel de stână pe lângă care paște un cal. Oare cum o fi să stai o săptămână măcar în locul ăsta? De dimineață până seara pierdut în mijlocul pădurii, într-o poiană care-i numai a ta?

Ajung într-un pisc de unde văd o bucată din traseul parcurs în ziua precedentă, inclusiv pădurea apocalipsei de unde nu credeam că mai scap. Ies într-o altă poiană frumoasă de unde încep să cam recunosc pe unde sunt. În dreapta undeva departe e Valea Buzăului, în față e dealul pe care se află bolovanul Mortatului, în stânga se văd dealurile Buzăului. Fac un popas și aici unde mă chinui să programez o poză în care să apar și eu 😀 Aici am dat și de semnal la telefon, așa că anunț că nu m-a mâncat ursul încă și pe unde mă aflu. Merg mai departe, am de gând să trec pe la Mortatu, să o iau pe culme deasupra satului Ploștina, să ajung în locul ăla de unde se vede tot satul de sus de tot și să o iau pe Valea Războiului către Ivănețu.

Mai departe pe drum dau de ruinele unei case sau stâne. Și cum îmi cobor privirea-n jos ce văd? Urme proaspete de urs 🙂 Erau din dimineața aia, de după ploaie. Am mers cu ele o bucată de drum, apoi le-am pierdut, probabil ursul s-a băgat prin vreo grădină la vale. Văd sub un nuc mare o odaie cu niște fân în pod, cred că e un loc perfect pentru pândă de urși. În vale, spre vest, un pâlc de ceață se înalță peste dealurile din jur. Și iar dau de-o căsuță ascunsă în pădure, cred că e locuită că mă latră cu foc un câine. Mi-a plăcut imaginea asta foarte mult, peste tot peisajul iese pe furiș vârful muntelui Penteleu parcă stând la pândă.

Trec pe lângă o cruce pe care-i inscripționat un citat din Ioan: „Împacă toți fiii mei ca toți una să fiți”. Ce bine-ar fi dacă am înțelege lucrul ăsta, am pune toți mână de la mână și-am amenaja niște trasee prin munții ăștia. Așa de frumoase sunt cărările pe-aici, așa multe priveliști ai, poieni și păduri răcoroase, niște sunete de păsări pe care nu le-am mai auzit până acum, un fel de guguștiuc în două măsuri, nu ca ăla normal. Drumul se afundă în pădure și-mi aduce aminte de verile din copilărie când mergeam dimineața cu oile în pădure. Exact așa era atmosfera, dimineață, umezeală, un soare crud care încearcă să răzbată printre frunzele copacilor, pete de lumină pe pământul pe care-l poți auzi gâlgâind apa căzută peste noapte. Copilăria mai există și e ascunsă în fiecare dintre noi, doar că iese la suprafață doar când îi creezi un mediu familiar, când o păcălești să se arate dându-i lucrurile ei specifice. M-am bucurat ca un copil prin pădurea aia.

Ajung în sfârșit, după cum intuisem, la bolovanul Mortatului. Ditamai piatra înfiptă parcă de o mână de uriaș acolo pe un pisc. În poze poate părea mic, dar în realitate este uriaș, iese în evidență de la kilometri distanță. Fac un popas la o troiță făcută de niște săteni din Ploștina, foarte bine plasată pe culmea de pe care se văd toate văile dinspre sud. Noaptea se vede de aici și Buzăul ca o dungă orizontală de lumină. Departe se zărește și Plaiul Nucului întins leneș pe culmea lui. Las în urmă poiana și bolovanul uriaș și nu cobor pe drum în sat, ci o iau pieziș pe lângă pădure. Prin poiană nu pare, însă știu că undeva în pădure începe o potecă frumoasă care duce la locul numit Pietricica, o stâncă tot așa imensă de unde se vede toată Valea Slănicului până înspre Lopătari. Te simți deasupra lumii aici, cred că cei care au copilărit în zonă sunt foarte legați de locul ăsta și-l cunosc ca-n palmă. De aici pot zări și drumul pe care am venit ieri dimineață.

Undeva spre nord, nord-est zăresc poiana aia în care am dormit odată cu cortul după niște peripeții prin aceleași păduri de pe malul stâng al Slănicului. Și-atunci am riscat și și-atunci a meritat din plin, am fost cu niște prieteni cărora le-a plăcut super mult traseul pe care l-am făcut atunci, am traversat de la Meledic până în Ploștina. Peisajul e și aici o splendoare, să tot stai să studiezi forme de munți și văi. O iau pe culme, în vale zăresc biserica din Ploștina, iar departe peste râu alte poieni prin care am să ajung odată și odată. Tot merg spre Ivănețu pe Valea Războiului, loc în care s-au dat mai multe lupte din al doilea război mondial (de unde și numele), inclusiv mai demult cu tătarii (după cum zice o troiță ridicată de niște săteni din Goidești). Câteva odăi zac adormite în grădinile lor părăsite. Spre dreapta se adună munți peste care tronează vârful Penteleu.

Părăsesc drumul și fac în stânga prin pădure cu scopul de a ajunge la acel drum care lega odată Huduboaia de Nehoiu. Se taie mult lemn și pe aici, dar parcă un pic mai decent, nu rămân arii rase complet sau distruse. Dau iar de o piatră imensă. De fapt e un întreg lanț de piatră care trece pe deasupra satului Ploștina, lanț care a fost denumit informal Zidul Uriașilor. Privit de departe chiar apare ca un zid imens de apărare zidit ce ceva oameni uriași (cum altfel?) întrerup pe o porțiune ca o trecătoare. Începe de sub Ivănețu și se termină sub bolovanul Mortatului, pe unde tocmai am trecut. S-ar putea să existe ceva legende legate de lanțul ăsta de piatră, dar eu nu le știu.

Odată ajuns la drum, o iau în dreapta ca să ies cumva în cătunul Fața Malului. Drumul e frumos tare și trece pe lângă niște mini-cascade, unduiește prin pădure la umbra copacilor. E o plăcere relaxantă să-l parcurgi, nici melcul ăsta nu i-a putut rezista. Mă chinui să nu-mi sară iar țandăra pe primărie că nu se îngrijește deloc de el. Au început să se formeze râuri pe el, nu are cum să mai reziste mult în condiții ca astea. Abandonez drumul și fac dreapta pe niște poteci prin pădure. Sunt foarte mulți țânțari pe aici, mă pișcă de mâini și ceafă și-mi zumzăie în ureche. Primele înțepături sunt mai dureroase, restul se integrează armonios și nu mai sunt așa de deranjante 🙂 Trec prin poieni mici și descopăr ceva frumos sub trunchiul unui copac: o grămadă mare de pamperși. Minunat, mirobolant, dovada că există și-n satele mele oameni de cea mai joasă speță. Cineva i-a adus cu căruța până aici și i-a abandonat în pădure de parcă aici s-ar evapora și-ar dispărea subit.

Trec culmea și mă odihnesc puțin lângă un adăpost de ploaie cam ramolit. În fața mea se înalță vârful Ivănețu, munte pe care aș vedea un castel zidit pe pietrele din vârf 😀 Cobor în sat prin grădina unor oameni și prin fân ce zăresc? O căprioară speriată, din-aia cu vârful botului alb. Iar n-am zoom destul la cameră ca să o prind mai bine, așa că ridic mâinile să o salut. Mă vede, sare la deal și rage de câteva ori speriată. Se mai oprește, mă studiază și sprintează în pădure. De obicei fac așa cele care au pui cu ele ca să-i avertizeze de pericol. Din fericire pentru ele nu era decât un om curios cu un ghiozdan în spate.

Aproape am ajuns acasă, mai fac câteva fotografii satelor ăstora, cobor spre drumul nămolos pe care plecasem inițial. Trec pe la tataia și-i povestesc pe unde am fost și ce-am găsit. El e numai bucuros că nu m-a mâncat ursul. Restul sunt doar coclauri pe care a mers și el de nenumărate ori în tinerețe. Așa e istoria trebuie să se repete că nu-i chip altfel. Ajuns acasă, întind cortul umed și hainele ude la uscat. Tălpile mă ustură, dar totul a meritat din plin. Au fost aproape două zile de hălăduit, destul de puțin ca durată, dar mult ca intensitate. În prima zi am mers mult, am străbătut munți și văi, păduri și pășuni, locuri de vis pe care le recomand oricărui iubitor de munte care s-a săturat de traseele clasice sau vrea să vadă și altceva mai ascuns ochilor turiștilor. Lumea nu prea vine pe aici pentru că drumurile-s proaste și nu sunt pensiuni, niște semne super bune pentru cei care călătoresc cu cortul sau la liber 🙂

Nu știu ce să mai zic, cred că am zis destule deși sigur n-am acoperit tot. Cea mai bună modalitate de a înțelege ce am de zis despre locurile astea e să le vizitezi chiar tu ca să le vezi cu ochii tăi, îți spun sigur că merită. Am de gând să mai fac trasee prin zona asta pentru că este la îndemână și e super frumoasă. Sunt locuri neumblate și puțin cunoscute și exact astea mă atrag pe mine. Dacă vrei să mă însoțești dă-mi de veste.

După cum bănuiești probabil, am investit o groază de timp în acest jurnal. Sunt recunoscător dacă-l dai mai departe cuiva care crezi că-l va aprecia.