Finalul lui August a fost cam nehotărât. Ba răcoare, ba caniculă - ba zgribulit, ba căutând umbra. Zilele de final de August - început de Septembrie au arătat ca un fel de Babe de toamnă, mereu răzgândindu-se. Într-una din zile am prins niște timp și am făcut din nou o incursiunile pe dealurile din zona în care m-am mutat anul trecut: Lopătari din județul Buzău.

Era o zi de miercuri și se prefigura a fi o zi caniculară, așa a și fost. Parcă era ultima zbatere a verii care nu voia să plece. Am pornit incursiunea mea din zona Munților de Sare din Lopătari, un loc inedit pe care n-ai cum să-l ratezi dacă treci pe aici. Am urcat pe Valea Sării, spre Trestioara, admirând casele de oameni gospodari de pe partea stângă. Pe partea dreaptă malurile albe de sare se căscau ca niște hăuri din altă lume. Mai sus, Trestioara era la o aruncătură de băț, iar mai departe dealurile Bisocii parcă încercau să mă convingă să cotesc înspre acolo.

Am tot urcat pe drumul care duce spre Buștea din comuna Mânzălești, iar la un moment dat am făcut stânga spre satul Brebu. Am ajuns pe un platou foarte fain de unde priveliștea se deschidea impresionant oriunde ai fi privit. Nu ai cum să nu te gândești cum or fi trăit oamenii aici acum sute de ani? Cum și-or fi apărat meleagurile? Pe unde treceau munții înspre Penteleu și Vrancea pe cărări numai de ei știute?

Am ținut dreapta și am coborât prin cătunul Brebu, locuit din vremuri străvechi, însă azi destul de puțin populat. Am dat de multe case în care nu mai trăiește nimeni, grădini abandonate care așteaptă încă oameni gospodari care să aibă grijă de ele. Am zăbovit un pic și la fosta școală din Brebu, o construcție solidă, făcută cu simț de răspundere, dar care se va nărui dacă nu i se găsește o altă utilitate.

De-a lungul drumului am dat de multe troițe cu fântâni realizate de locuitorii care au vrut să păstreze astfel memoria înaintașilor lor, cei care au ridicat aceste sate și care le-au dus mai departe. Drumul spre Lopătari șerpuiește pe verticală, făcând accesul mașinilor mici destul de improbabil și nesigur. Undeva la un tub câțiva copii își făcuseră un loc în care făceau baie și de care se bucurau sincer ca și cum ar fi fost cel mai frumos loc de pe Pământ.

Am coborât în Lopătari, apoi am traversat râul Slănic spre cătunul Vârteju, un alt loc pe cale de dispariție. De această dată nu am traversat satul urcând spre Lacul Mocearu, ci am ținut stânga, dorind să ajung undeva spre Chiliile. Am făcut pauza de masă la umbra unei sălcii, cu priveliștea spre nord la picioarele mele. Se vedea și piscul de deasupra satului Ploștina, pe care tronează maiestos Piatra Mortatului. Am trecut pe acolo într-o tură pe care am documentat-o aici.

După masă am mers de-a lungul unui izlaz și pe valea destul de seacă a unui râu până când am ieșit într-un platou fain, plin de căpițe de fân cosit și de unde priveliștea iarăși era impresionantă. Se vedea totul înspre Chiliile, Scorțoasa, spre Valea Buzăului. Dealuri faine cu păduri și poieni prin care să-ți tot plimbi bocancii.

Căldura era năucitoare, iar oboseala începea un pic să se resimtă. Odată ajuns într-un vârf de deal, am coborât printr-o pădure destul de abruptă, pe o potecă făcută de animale, cu gândul să cobor prin satul Săreni. Odată ieșit din pădure am dat de o gospodărie izolată, unde am ținut din treabă o doamnă foarte simpatică și amabilă. Mi-a dat voie să iau niște mere foarte dulci, zemoase, cum mai mâncam în copilărie la bunica de la Ploștina. Am coborât pe un drum de căruță care m-a dus tocmai în Săreni, un sat pitoresc, cu ulițe înguste și cu priveliște la Munții de Sare dinspre Mânzălești. Aș vrea musai să mai revin pe aici la toamnă, este locul perfect pentru pozat portocaliul vremurilor.

Pe final de drum un nene m-a dus câteva sute de metri la mașina pe care o lăsasem undeva la umbră. Am discutat politică și ne-am îmbărbătat reciproc, sperând la vremuri mai bune pentru Săreni după alegerile de la final de septembrie.

Comuna Lopătari e un loc unde nu te poți plictisi vreodată. Poți face nenumărate trasee sălbatice chiar la marginea satelor, te poți pierde prin păduri și dealuri de sare, pe văi adânci și pe vârfuri de dealuri de unde poți admira toată zona înconjurătoare. Am marcat traseul meu exact pe Strava. Personal cred că n-o să-mi ajungă o viață să cunosc toate locurile prin care aș vrea să ajung. Dar atât cât o să pot să bat la picior, o să o fac cu zâmbetul pe buze și cu o mare recunoștință că am fost aruncat de soartă întocmai în aceste locuri faine. Bănuiesc că am avut mare noroc.