Prin Mai am fost într-o excursie prin Sighișoara cu autocarul. A fost bine, bineînțeles, dar a doua zi, sâmbătă, am ales să rămân în oraș și să nu merg mai departe cu restul grupului. Voiam o zi de hălăduială singuratică într-un loc nou, mai necunoscut. Aveam nevoie de iarbă, de urcuș, de coclauri, să văd de undeva de sus lucruri din depărtare.

Era pustiu pentru că era dimineață și am luat-o la pas prin cetate, pe străduțe. Am coborât apoi până la un Billa sau Carrefour, nu mai știu ce era, și am savurat o înghețată pe-o bancă dintr-un părculeț mic, tânăr. Un nene burtos s-a așezat lângă mine și-am stat oleacă de vorbă. Îmi povestea despre prietenii lui uitați din București (mi-a dat adrese și mi-a zis că dacă-i vizitez mă vor primi cu căldură), despre mafia din zonă, despre Buzău și așa mai departe. Genul de om care vrea o țigară de fapt și care vorbește peste parc cu nevasta, o femeie la fel de plinuță ca și el. A venit și ea mai târziu și stăteam cu amândoi pe bancă sporovăind (mai mult ei doi) căutând momentul propice să plec.

Am urcat iar în cetate și am mers la Biserica din Deal cu cimitirul ei. În Biserică un nene ne-a povestit una și alta, dar cea mai interesantă a fost asta: în multe catedrale din astea exista o Cameră a Împăcării. Ce presupunea asta? O cămăruță îngustă cu un pat de o persoană și una bucată lingură/furculiță/cuțit/castron în care cuplurile cu probleme veneau să se împace. Stăteau acolo o săptămână închiși și ieșeau împăcați. Că na’, la un moment dat treceau toate, nevoiți fiind să împartă tot.

Gândindu-mă la ce să mai fac mai departe am văzut că lângă Sighișoara era un deal înalt. Și atunci totul a fost clar, trebuia să merg acolo. Nu știam pe unde să o iau, dar știam direcția, așa că m-am descurcat și am găsit o serie de poteci care duceau acolo, pe lângă case și grădini. Mirosul ăla de uliță de țară era peste tot, mi-a plăcut super mult. Am ajuns sus de unde într-adevăr priveliștea era ceva care nu are nevoie de descriere în cuvinte.

Pe acolo nici țipenie de om, doar niște cai. Mai departe însă am zărit ceva adunătură de anexe ca o mini-șatră de țigani. Făcuseră un foc, probabil puseseră de-un grătar. Atunci și acolo mi s-a părut frumos, o familie unită care face ceva la un loc într-o zi însorită de sâmbătă. Apoi a venit ploaia și m-a prins alergând zâmbind către o terasă unde am băut câteva beri.

Cred că avem de învățat mult de la cei pe care de obicei îi blamăm și-i judecăm rapid în mod superficial. Și, mai ales, de la noi înșine și de la ce suntem când suntem singuri into the wild, de la ce simțim acolo în pustietatea fără de oameni. Avem nevoie de liniște și de tăcere, de singurătate, într-o lume care vrea mereu să vorbească, să spună ceva cu orice preț, să pună etichete pe ce apare. Cred că o legătură bună între oameni e atunci când se poate sta împreună în tăcere privind nestingheriți la ceva mai mare ca noi. Un cer, un foc, o Sighișoară, un munte, un deal, un val, o stradă din Split, un munte de piatră încărcat de tunete, o furtună năprasnică, o autostradă, curgerea unei ape, ferestrele blocului de vizavi. Un copac în grădina din spate.