Încă din vara anului trecut m-a atras una din zonele pe care le-am observat hălăduind prin Google Earth. Văzusem pe undeva pe lângă Măneciu o culme largă pornind chiar de lângă lac și întinzându-se până la izvoarele râului Buzău. Părea destul de simplu de parcurs, cu toate că drumul era un pic cam lung, peste 20 km. Anul trecut pregătisem tot ca să plec într-acolo, dar m-a prins o răceală în ziua de dinaintea plecării și asta mi-a stricat planurile. Și culmea aia a rămas doar un vis frumos, un lucru de făcut odată și odată.

Culmea era de fapt parte din Munții Tătaru, ca să fiu mai precis. Există și niște trasee marcate pe acolo, dar pe mine nu mă interesa asta, voiam să merg la liber pe acolo pe unde văzusem că se poate pe hartă. Anul ăsta m-am răzbunat și am mers acolo de unul singur, așa cum am făcut și prin munții Buzăului. Aveam un plan măreț în minte și eram dispus să-l adaptez pe măsură ce-l parcurg. Suna cam așa: să plec de la lacul Măneciu, să parcurg în prima zi culmea Munților Tătaru, să dorm pe undeva pe la izvoarele Buzăului, să urc a doua zi pe Muntele Roșu pe o vale pe care o văzusem mai abordabilă, să parcurg creasta până-n Cheia, să dorm acolo, apoi a treia zi să parcurg Culmea Grohotișului. Până la urmă m-am ținut doar de jumătate din plan, dar a ieșit o excursie foarte frumoasă chiar și așa.

Am ajuns dimineață la barajul lacului Măneciu, am lăsat mașina, mi-am luat la revedere de la un cățeluș care se ruga de mine să-l iau acasă și m-am apucat să urc spre culme cam pe la ora 9 și ceva. Am descoperit că există acolo un traseu, linie albastră, care se cam ducea pe unde voiam eu să merg. Am mers mai mult sau mai puțin pe el, am mai luat-o printre copaci, pe dealuri. Dau de un cioban care se miră că merg singur, așa cum aveau să se mire atâția alții pe drum. Merg pe lângă un drum forestier care străbate un peisaj frumos. Căldura mă toropește, transpir cum n-am transpirat vreodată, șiroaie. În stânga și-n dreapta oameni care strâng fân și-l transportă ici și colo. În stânga mă păzește un deal mai înalt al cărui nume nu l-am găsit pe nicăieri (îmi trebuie musai o hartă bună a munților noștri), în față șerpuiește drumul forestier, în dreapta se vede la un moment dat satul Slon. Lacul rămâne mult în urmă, mă minunez cât de mult poate însemna o adunare de pași mici de om.

O căruță mă depășește și se oprește la o fântână cu cumpănă. Studiez și eu puțin apa, pare în regulă, așa că realimentez. O altă căruță trece pe lângă mine, un nene mă întreabă unde vreau s-ajung, îi zic că-n Cheia și-mi aruncă în trecere concluzia fără nimic altceva: „n-ajungi în Cheia p-aici”. În față începe să se contureze mai bine golul alpin pe care aveam să ajung, parcă nu mai aveam răbdare. Printre dealuri apare și creasta Muntelui Roșu pe care aveam să ajung a doua zi. În depărtări mai zăresc câte-o cabană, câte-o casă, câte-o coșmelie. Trec pe lângă un container pe care era scris cu pensula numele unei firme. De sub el ce să vezi? Sare un dulău gigantic, apoi încă unul și încă unul. Își fac toți curaj și mă încercuiesc din ce în ce mai agresiv. Mă opresc cu bățul gata de atac căutând o soluție pentru a ieși din impas. Vorbesc cu ei, dar asta nu pare să-i înduplece. Înaintează și ei cu mine, dar nu le convine că mă mișc și se tot strâng în jurul meu. Ieșirea din impas s-a datorat faptului că a trecut un nene cu o mașină pe drum și m-a flancat până am ajuns un pic mai în față, unde a apărut și un cioban. Într-un vorbă cu el:

– Să mă tăbare câinii matale, nu alta…
– Ai grijă mă că ăștia te omoară dacă te prinde
– I-am văzut târziu, au ieșit toți de lângă coșmelia asta
– Unde mergi p-aici?
– Vreau s-ajung în Cheia mâine seară
– Pi pă unde!?
– Pe culme la deal, pe Tabla Buții
– Mă te mănâncă ursu’ p-acolo și mai sânt și câini d-ăștia… dacă dai de-o ursoaică cu pui?
– Am mai mers așa, mă descurc… zic eu ușor descumpănit
– Și singur?
– Da, am mai mers așa
– Doaaamne… ai mă grijă că nu-i de glumă
– Mă descurc eu, zi bună!

Mda, primul contact cu un om nu mi-a dat motive de optimism, dar înapoi nu m-aș fi întors în ruptul capului. I-am dat pe drum înainte. Dau de o căsoaie lângă care-i parcată o Dacie albastră, fac o poză pentru posteritate. După asta s-a dezlănțuit iadul. Doi ciobănești s-au aruncat spre mine să mă rupă, erau foarte agresivi pentru că-i luasem prin surprindere, nu m-au simțit de departe. Hăpăiau la jumătate de metru de mine, cu balele sărindu-le printre dinți, cu boturile zbârlite, iar alții se auzeau venind de departe. Dacă nu aveam bățul ăla mă sfâșiau cu siguranță. În general nu mă tem de câini, am crescut cu ei, m-am apărat de ei, dar ăștia doi erau de groază, antrenați parcă să pună jos orice nu le miroase a bine. A fost jumătate de minut terifiant, ei hăpăindu-mă și eu strigând inutil la ei, încercând să păstrez distanța. Până la urmă a ieșit un cioban mustăcios și i-a dat la o parte c-un băț. Haos a fost, cel mai dubios moment pe care l-am avut pe coclauri de când merg. Îl întreb dacă mai sunt câini mai sus și-mi zice că da, dar nu chiar pe lângă drum. Minunat zic și plec mai repede de lângă stâna aia fiind sigur că o să mai am altercații. Îmi acceptasem soarta, eram deschis la și mai mult haos căscând ochii mai mult ca să văd de mai departe eventualele pericole.

N-a trecut mult și a apărut următoarea duzină de câini. Văzusem stâna de departe, era mai pe-un deal și am încercat să mă furișez pe lângă copaci și să o ocolesc. Dar, în mod previzibil, am dat nas în nas cu niște câini care stăteau la umbră sub un copac. Au sărit iar la mine, eu iar îi țineam cu bățul la distanță. Niște ciobani de mai sus i-au strigat și-au plecat până la urmă, mai puțin unul mai insistent. Cu un singur câine m-aș fi descurcat în orice situație, așa că m-am relaxat și i-am făcut și o poză nebunului. S-a ținut după mine lătrând până am trecut mult de stână. Asta a fost seria 3, mă întrebam câte or să mai fie mai departe…

Am mai mers o bucată bună de drum fără alte incidente. Mai erau câteva stâne, dar mai departe de drum. Încercând să scurtez drumul peste un deal era să dau iar nas în nas cu una din ele; am văzut-o la timp și m-am întors, ocolind-o. Am trecut pe lângă Vârful lui Crai (1473m), apoi pe drumul șerpuitor pe lângă culme. În mod normal aș fi mers la întâmplare, tăind traseul după cum aș fi avut chef, dar pericolul câinilor mi-a cam tăiat din entuziasm și elan. E păcat că singur fiind stai cu frica-n sân, dar asta e, ăsta-i prețul pentru brânza și pastrama alea bune după care tânjim cu toții.

Am ieșit în culme până la urmă, iar de acolo am găsit o priveliște nemaipomenită către Muntele Roșu. Un pic mai încolo am zărit un câine care mă studia de la distanță. Când sunt solitari nu-s periculoși, dar dacă se apucă să te latre vin și ceilalți și atunci ai pus-o. Turma era departe, ciobanul la fel, nu era de glumit. M-am furișat pe după culme și l-am lăsat în urmă, până la urmă a luat-o și el în direcția opusă. Însă spectacolul era departe de a se fi terminat. Pe traseu, pe următorul deal de parcurs, minim vreo 10 câini alergau o turmă de cai. Îi auzeam hăpăind și-i vedeam mari, niște puncte negre mai mare decât punctele albe, oile. Era groasă, mergeam încet înainte fără să am vreo strategie, în 3 direcții erau trei turme de oi cu câinii lor, separate.

Salvarea a venit de la frații noștri de peste Adriatică. Doi italieni, un el și-o ea la vreo 40+ de ani, se plimbau plini de noroi pe forestier c-o mașinuță mică de teren. Răzbind un pic de română ne-am înțeles, ei o ardeau pe plaiuri ca să ajungă într-un final pe Valea Doftanei. Le-am zis păsurile mele cu câinii și s-au oferit să mă treacă până mai încolo. Nu m-am mai oprit la Monumentul Eroilor sau la ruinele cetății, am văzut destule poze și au fost destui alții să le vadă. Am preferat să trec în siguranță de celelalte stâne, vreo câteva pe care nici nu le văzusem de după dealuri. Am eu o vorbă de la care nu mă abat, iar aia e că prioritatea e stay alive. Erau mulți câini și acolo, vreo câțiva cu lanțul rupt atârnându-le de gât, lătrând în urma mașinii… Era imposibil să trec singur pe-acolo, nu știu cum m-aș fi descurcat dacă nu apăreau italienii. Așa a fost să fie, să vină soluția atunci când era mai mare nevoie de ea. Mi s-a întâmplat de multe ori asta, să apară rezolvarea problemei de acolo de unde nu mă așteptam. Am străbătut culmea cu bine până la urmă și am coborât mai încolo, spre finalul golului alpin de unde aveam să cobor cumva prin pădure. Mai am încă o vorbă, can’t argue with success. Am ajuns unde mi-am propus și asta conta atunci, chiar dacă nu am merg la picior așa cum îmi propusesem inițial.

Am luat o pauză lângă un copac îndoit ciudat, contemplând pe de o parte peisajul și pe de altă parte peripețiile din timpul zilei. Frumos a fost, chiar dacă era s-o pățesc; până la urmă o poți păți și-n București cu câinii, așa că nu era cine știe ce până la urmă. Am mers puțin pe drumul forestier care se continua mai departe spre vale și care, din câte îmi aminteam se întâlnea cu un altul care ducea către baza Văii Stânei pe care aveam eu să urc a doua zi. Planul era să ajung acolo la baza văii, să campez pe undeva și să-mi refac forțele ca să pornesc iar a doua zi dimineață. Tot coborând am văzut că se făcea la un moment dat un drum prin pădure în stânga. Părea prea frumos ca să nu abandonez traseul și să nu merg pe el, așa că asta am făcut. Mi-am setat în minte direcția către care cam trebuia să ajung și am luat-o pe el. Foarte frumos a fost pe-acolo, era momentul perfect al zilei în care soarele răzbea dinspre apus printre crengile copacilor desenând tot felul de forme pe pământ.

M-am bucurat de fiecare pas făcut pe drumul ăla și până la urmă am ieșit un pic mai spre vale decât îmi propusesem. Am dat de niște cabane și de acolo am făcut dreapta către Valea Stânii cu gândul de a găsi un loc de campat. M-a ajutat puțin și GPS-ul telefonului și am putut găsi o poiană cât mai aproape de baza văii. Mai erau câteva cabane/căsuțe pe acolo și undeva pe stânga am zărit și niște oameni campați în poiană, lângă mașină. M-am învârtit un pic prin zonă și am ajuns undeva mai deasupra lor unde era un loc plat perfect lângă o pădure de ceva conifere. Stând să-mi odihnesc oasele vine un bărbat la mine să-mi spună că pot campa lângă ei dacă vreau, să le țin companie că este loc destul pentru întins cortul. În general mă îndepărtez de grupuri de oameni ca să nu-i deranjez sau stânjenesc în vreun fel, ăsta-i și motivul pentru care m-am dus mai departe. Dar mi s-a părut frumos gestul omului, al lui Răzvan adică, și m-am dus lângă ei. Am stat de vorbă, m-au cinstit cu coniac, mi-au copt un porumb – a fost super tare. Le-am povestit despre incursiunile mele, despre sabbatical și toate cele. A fost plăcut să găsești oameni de treabă acolo unde nu te-ai aștepta. Inițial eu credeam că zona era pustie, dar nu era așa, iar asta a fost bine până la urmă.

Am adormit devreme, eram destul de obosit, iar faptul că mai erau oameni pe lângă mine m-a relaxat și mi-a luat gândul de la eventualele pericole. M-am trezit în creierii nopții și-am ieșit afară să văd cum e. Stele nu prea erau, ci doar o bucată de lună care lumina puternic peste valea aia tăcută și plină de un abur ciudat. Îmi venea să ies să hălăduiesc prin poieni, prin iarba udă, prin pădurea întunecoasă. Ar trebui să fac asta odată, să iau un traseu și să-l fac într-o noapte cu lună sau stele, cred că-i senzație.

Asta a fost prima zi a incursiunii mele prin munții de pe lângă Cheia. În ziua următoare aveam să urc pe Culmea Gropșoarele-Zăganu pentru niște peisaje absolut superbe și mai multe peripeții.