În articolul precedent m-am pornit să povestesc cum m-am apucat de unul singur de-un traseu pe care voiam de mult timp să-l fac. Prima zi a fost solicitantă, cu peripeții, dar frumoasă tare, culmea Munților Tătaru pe care am mers oferă priveliști frumoase și îți dă senzația aceea după care tânjesc toți pasionații de drumeții montane, cum că ești deasupra lumii. E un sentiment pe care cu greu îl poți transpune în vorbe sau cuvinte, pe care-l înțelegi deplin când mergi direct acolo la fața locului.

Am dormit bine în noaptea aia. Spre seară am ajuns pe valea Telejenelului, unde am găsit niște poieni și niște cabane. Mi-am pus cortul lângă oamenii care m-au invitat lângă ei și care m-au cinstit cum se cuvine și-am dormit somn dulce, rustic, rudimentar, cu tot ce trebuie, adică minimul necesar. Dimineața a fost absolut superbă, pentru că eram lângă râu se ridicase un fel de abur/ceață de la umezeala excesivă. Lumina străbătea prin ea exact ca-n pozele alea foarte reușite pe care le vezi pe site-urile de profil. Cum m-am trezit și-am terminat de mirat de minunăția de afară am mers într-o scurtă expediție locală. Deasupra poienii în care am pus cortul era o pădure matură de conifere absolut bestială din cauza luminii care se chinuia să străbată printre copaci. Nu sunt om dacă nu vin odată să mă aștern cu cortul aici. Am avut același sentiment de îndrăgostire de un loc pe care l-am avut demult la Fundata; și acolo mi-am promis că o să revin cu cortul și așa am făcut, am să revin și aici în pădurea asta de la marginea stâncilor Zăganului.

Mi-am strâns catrafusele și mi-am luat la revedere de la vecini după ce le-am pomenit de blogul ăsta și mi-am făcut reclamă. Am pornit-o pe Valea Stânii, pe traseul dungă albastră. Cică se fac cam 4 ore până la cabana Cheia de aici, dar eu n-aveam de gând să ajung acolo, ci să schimb traseul și să o iau pe creastă, urmând să ajung în Cheia prin alt loc. Habar nu aveam dacă era traseu pe acolo și cum se putea ajunge, dar asta aveam în minte să fac, cumva. N-ar trebui să recomand asta, să mergi inconștient la liber, dar între noi fie vorba… e prea frumos când faci asta.

Am început urcușul pe Valea Stânii pe un drum rudimentar de mașină care se îngusta din ce în ce mai mult până când a devenit o simplă potecă. În stânga și dreapta păduri dese și umbroase din ce în ce mai întunecoase și mai aplecate deasupra mea. Multe gângănii care se bucurau de lumina crudă a dimineții, multe pânze de păianjen în care m-am îmbrăcat resemnat, multă rouă prin iarbă. M-am gândit bine când am plecat la drum și mi-am luat cu mine și o pereche de sandale, au fost foarte folositoare chiar dacă am stat cu picioarele ude o bună bucată de drum. Altfel mi-aș fi udat bocancii care nu erau impermeabili și n-ar fi fost bine.

Drumul ăsta pe Valea Stânii a fost neașteptat de spectaculos. După ce am trecut pe malul drept al râului, poteca s-a îngustat și s-a pierdut în albia râului. Valea s-a transformat într-un lanț de chei, stânci uriașe flancau pe stânga și pe dreapta lăsând lumina să pătrundă cu greu aici. Era întuneric și rece și umed și verde, era ca o junglă pustie. Pe jos erau foarte multe pietre cu forme interesante, le-aș fi luat pe toate dacă ghiozdanul n-ar fi fost deja destul de greu. Nu de la echipament musai, ci de la el însuși, e un pic prea mare și prea greu pentru o singură persoană, plus că și cortul și sacul de dormit nu sunt așa ușoare. Drumul prin chei se îngusta pe alocuri până la jumătate de metru-un metru, era fantastic, mă simțeam colonist prin locuri neumblate de om până atunci. Când am ajuns într-un luminiș am văzut pentru prima dată o bufniță. Nu mai văzusem niciodată până atunci, da, doar o auzisem. Mi s-a părut imensă față de imaginea pe care o aveam eu în minte din fotografii. S-a așezat pe-o creangă și mi se uita-n suflet cu ochii ăia mari. N-am avut destul zoom cât să o prind bine, dar am făcut un mind picture acolo, a fost de ajuns.

Mai departe am început să văd urme uriașe de câini. Sperând că n-o să mă întâlnesc cu ei, dar conștient că asta s-ar putea întâmpla, mi-am făcut rost de-o bâtă pentru că, conform unei alte vorbe pe care-o folosesc des, hope is not a strategy. Simțurile mi s-au mai ascuțit și-am continuat pe vale-n sus, pregătit de o încăierare. Drumul a fost de-aici un pic mai dificil, am mers pe valea râului care era plină de bolovani și trunchi de copaci parcă aruncați intenționat în drumul tău ca să te încurce.

La un moment dat inevitabilul s-a produs, am văzut turma de oi care mergea oarecum paralel cu mine pe malul stâng al văii. Câinii erau și ei acolo, se auzeau lătrând din când în când. Am lărgit pasul, voiam să ies în golul alpin cumva înaintea lor ca să le-o iau în față și să evit o eventuală întâlnire. Îmi plac câinii, dar nu țineam neapărat să-i văd și pe ăștia. Am ieșit în poiană, clopotele se auzeau din ce în ce mai aproape, eu mergeam serios aproape gâfâind. Trec peste albia unui râu, atent la marcaj, și ies lângă un copac. Mă uit în urmă și văd turma, bucurându-mă că nu mă simțiseră câinii încă. Dau să mă întorc ca să mă îndepărtez mai repede și deodată răsare în fața mea… ce crezi? Un ciobănesc, bineînțeles. Stătea la umbra copacului privindu-mă galeș. Prima reacție a fost să strâng bățul și să înțepenesc ca să nu-l supăr, dar asta însemna să mă prindă ceilalți din urmă, iar asta n-ar fi ieșit bine. M-am depărtat ușor prefăcându-mă că n-am văzut nimic. Făceam pași mari și cât mai silențioși, pândind cu coada ochiului câinele a cărui reacție n-o înțelegeam. Mă ierta sau se bucura de preludiul unui atac? I-am dat tare în direcția cumva opusă a turmei către un vârf de pe culme pe care-l ochisem mai din timp. După cam un minut câinii de pe lângă turmă m-au simțit și-au început să mă latre, începuse și cel cu care m-am întâlnit lângă copac. Înjurând printre dinți am tot lărgit pasul uitându-mă din când în când înapoi. Era să o pățesc odată cu o cățea care se furișase spre piciorul meu, așa că îmi învățasem lecția. Câinii lătrau, eu mă furișam prin pădure spre vârf. M-am simțit un animal hăituit, un fel de urs prins în flagrant care încerca să scape de primejdie. Undeva în stânga, departe, se mai auzeau niște câini, deci în nici un caz nu trebuia să mă apropii de zona aia. Eram lac de apă, transpiram abundent de la efort, căldură și turația gândurilor care încercau să pună cap la cap o strategie de evadare. Nu m-au ajuns câinii, probabil pentru că n-au fost destul de motivați. O fi ajutat și faptul că am pierdut contactul vizual cu ei, ultimii copaci din pădure m-au protejat. Apoi am mers tiptil pe o vale dintre două culmi ca să nu ies în evidență și așa am scăpat și de duzina asta, cea de-a patra și ultima în cele două zile.

Am ajuns la o piatră mare pe care mi-o setasem ca punct de reper în timp ce încercam să mă fac nevăzut câinilor. Nici nu observasem că priveliștea devenise iar frumoasă rău. Golul se deschisese în fața mea, acum vedeam și turma și două (!) stâne pe care le lăsasem în urmă. M-am bucurat de moment, chiar dacă a fost intens și riscant m-am simțit viu, energic, provocat. Îmi auzeam inima bătând cu putere și o clipă m-au fascinat inflexiunile pe care le căpăta corpul meu încercând să-și relaxeze mușchii și coloana și gâtul înțepenite. Da, bă, eram fericit că eram teafăr și nevătămat și că mai departe mă aștepta un munte pe care trebuia să-l cuceresc în imediatele ore care urmau. Eram chiar acolo, în munți, pe coclauri, mă odihneam lângă ghiozdanul care-mi era masă și casă, totul foarte compact, transportabil, satisfăcător. Puteam merge oriunde, puteam apuca orice culme pe care o vedeam în jur, puteam să urlu ca un lup sau să trag un chiot ca la o nuntă de la Buzău. Libertate.

Mi-am făcut un traseu mintal către cel mai înalt vârf pe care l-am văzut atunci și am pornit pe el. Eram de mult timp departe de vreun traseu marcat, dar nu-mi făceam griji, dacă ai vizibilitate-n jur te poți orienta destul de bine. Le-am zis asta și italienilor care m-au trecut de câteva duzine de câini pe culmea munților Tătaru și s-au uitat ciudat la mine. Probabil aveau în minte expresia aia, last famous woooooords! Am început să urc agale printr-un jnepeniș, am găsit afine și niște inflorescențe interesante, niște copaci cheliți de vânturi și furtuni probabil. Valea prin care tocmai trecusem se deschidea din ce în ce mai mult ochilor, eram din ce în ce mai extaziat. Am ajuns pe culme, departe se vedea o turmă care cobora cu ciobanii și câinii ei. Schimb sandalele cu bocancii, înlocuiesc tricoul cu ceva uscat și mă pornesc tot mai sus către vârf. Era din ce în ce mai abrupt, luam pauze scurte ca să las mușchii să înțeleagă ce li se întâmplă. Odată ajuns în vârful dorit m-a bufnit râsul, era ridicol de frumos acolo și-mi treceau prin minte toate scuzele și impedimentele mentale pe care le-am avut de-a lungul timpului împotriva mersului pe munte. Îmi doresc câteodată să mă bată cineva și să mă alunge de-acasă către munte, să mă oblige și să mă amenințe ca să merg musai, orice-ar fi.

Am luat o pauză mai lungă și m-am bucurat de un baton de cereale cu ciocolată. Iisuse, ce bună era ciocolata aia acolo după toată cursa aia nebună din vale până-n vârf! O răsplată binemeritată, recomand oricui să-și păstreze așa ceva bun pentru momentul în care ajunge acolo unde și-a propus, chiar te umple de un sentiment de împlinire, îți certifică faptul că ai reușit, ai câștigat cursa, ai luat premiul cel mare. Întotdeauna am făcut așa pe munte și mereu ciocolata aia e ceva dumnezeiesc de bun, te unge pe suflet. Priveliștea era bestială, se vedeau Ciucașul (pe care-l făcusem anul trecut), Munții Siriului (fusesem acum vreo doi ani pe-acolo, la Lacul Vulturilor), culmea întinsă pe care o parcursesem în ziua precedentă și, undeva departe, localitatea Vama Buzăului. Să tot stai aici, să șezi binișor să te odihnești, să te gândești la o groază de lucruri și să tot tragi concluzii. Mi-am uscat spatele și părul în vântul cald și-am luat-o din loc pe creasta Gropșoarele-Zăganu. Conform indicatorului mai aveam vreo 3/4 ore până-n Cheia, dar nu mă grăbeam, nu aveam nici un obiectiv în afară de a mă bucura de traseu și de a ajunge eventual în Cheia. Nici măcar nu aveam un plan pentru mai departe, așa că timpul avea răbdare.

Culmea Zăganu oferă iar priveliști super tari. Stânci uriașe, hăuri înfricoșătoare, păduri umbroase ici și colo, Cheia undeva departe, culmea munților Grohotișului pierzându-se în lumina puternică a atmosferei. După ce am parcurs creasta am început coborârea care a fost mai solicitantă decât mi-am închipuit. Picioarele erau cam tăbăcite de la atâta mers, degetele se înghesuiau în bocanci, genunchii preluau o mare parte din greutate. Mergeam cu grijă, riscul de dezechilibrare era mare și chiar nu era cazul să mă accidentez pe traseul ăla pe care nu m-am întâlnit cu absolut NIMENI în afară de turme. Era în cursul săptămânii și probabil locurile duc lipsă de turiști în zilele astea, în week-end probabil ai șanse mai mari să mai dai bună ziua cuiva.

Am dat într-o poiană de o stână părăsită așezată între stâncile Zăganului ca o fortăreață, apoi am întrat la umbra protectoare a unei păduri prin care am mers pâââână la șoseaua care duce spre Cheia. O umbră binemeritată și ea, soarele deja mă arsese un pic și simțeam nevoia de o porțiune mai răcoroasă. Am luat pauze mici și dese spre deliciul țânțarilor care începeau să-și facă apariția pe seară. Între timp îmi făcusem oarecum și planul pentru mai departe: voiam să ajung la șosea și să fac autostopul ca să ajung la mașină în Măneciu. Apoi să găsesc un pat și-un duș ca să-mi răsplătesc efortul. Mi-era o poftă teribilă de bere, nu știu de ce, dar sincer aș fi plătit oricât să mă pot bucura de una acolo la umbră!

Am ajuns într-un sfârșit la drum, am găsit un loc mai vizibil, undeva lângă antenele uriașe din Cheia, și m-am pus pe făcut semne. Mi-am dat seama că nu am făcut NICIODATĂ autostopul, n-am mers așa la voia întâmplării cu speranță că cineva va opri să mă ia. Acum făceam asta și nimeni nu prea părea dornic să oprească pentru un pletos bărbos cu un ghiozdan uriaș lângă el, eram și pe sensul mai puțin circulat Cheia-Măneciu. La un moment dat din zona antenelor a ieșit o tanti pe la 40+ cu o mașină. Singură, geamul lăsat, relaxare. Îi fac semn și-mi face semn speriată că nu… De-aia ajungeți niște frustrate grăsane, singure și neconsolate, citind pe furiș pompozitățile lui Otravă și Radu F ca și compensare pentru lipsa totală de atenție a soților voștri mirositori, burtoși, microbiști și leneși, de-aia, că mergeți singure-n mașina de 5 locuri și n-ajutați un buzoian călător să se bucure de frumusețile locale. Na, că m-am descărcat!

Până la urmă a oprit un nene cu un Ford mai vechi, cu blăniță de oiță pe scăunașele mirosind a levănțică. M-a dus în liniște până unde am avut nevoie. I-am lăsat 5 lei pe care-i merita pe deplin și pe care i-a acceptat fără să crâcnească. Am ajuns la mașină, am luat-o, am tras o plimbare prin Măneciu la ceas de seară, am mers într-un Mega Image de unde m-am alimentat cu mult dorita bere, am mâncat o înghețată, am scos niște cash de la un CEC și am căutat o pensiune mai ieftină prin Valea Popii. Am ajuns la Pensiunea Maria, unde am rămas profund impresionat. Gazda m-a servit pro bono cu o ciorbă de perișoare proaspăt făcută, mi-a mers și asta la suflet.

Mi-am adus aminte de un articol un pic mai porcos al lui piticigratis și-am denumit acest eveniment ciorba nălucă. Ciorba nălucă apare atunci când ai mai mare nevoie de ea, când ți-o dorești cel mai mult, dar tu nu știi asta. Ești setat pe un status quo banal, pe conserve și batoane, pe fructe uscate și pateuri cu E-uri și deodată BANG, apare ciorba nălucă făcută-n casă, umplându-te de căldură fizică și dragostea de femeie în vârstă cu care a fost făcută. Bestial a fost momentul, memorabil, nu mă așteptam la așa ospitalitate de la o pensiune de lângă drumul principal ce se prefigura a fi un compromis mediocru pentru o noapte de odihnă. Am primit o cameră la mansardă, rudimentară și caldă și am făcut un duș mult așteptat. Am citit un pic cât am suflat mult doritele beri și-am adormit ca un prunc, nevenindu-mi să cred cât de bine ieșise excursia asta până în acel moment.

Planul ulterior nu era bine bătut în cuie: aveam să mă îndrept spre Brașov dis de dimineață, să beau o cafea acolo, să merg la Vatra Ardealului și, în funcție de ce-mi trecea prin minte în dimineața respectivă și spontaneitatea frumoasă și necesară a vieții, să mă aștern către alte experiențe pentru următoarele două-trei zile. Au ieșit perfect și zilele următoare, dar asta n-ai s-o știi decât dacă-mi rămâi cititor fidel pe mai departe.