Sunt multe locuri prin țara asta pe care nu le-am văzut. E un clișeu banal pe care oricine îl poate repeta la nesfârșit, dar ăsta-i adevărul. Eu unul cred că-ți trebuie minim o viață ca să vezi România, darămite să te mai gândești la planeta asta și la toate locurile ei. Soluția acestui status qvo dubios este una frustrantă, dar realistă: trebuie să călătorești selectiv după un fel de listă predefinită pe care poți să o ai sau nu înainte de a pleca la drum. Poți vedea numai un număr limitat de locuri în lume, nu că-i păcat? Noroc că avem imaginație și ne putem închipui lucruri 😀

Ultima experiență din concediul ăsta a fost un roadtrip prin vestul României, acolo unde n-am ajuns niciodată până acum. Așa cum mi s-a cam format un obicei perioada asta, m-am hotărât pe ultima sută de metri să merg și-am făcut-o și pe-asta, o săptămână de hălăduială pe drumuri și coclauri.

Timișoara

Am trecut prin Drobeta, am luat-o pe Valea Cernei și dăi-dăi până-n Timișoara, în sfârșit Timișoara. Orașul e frumos, dar e cam în lucru, nu știu dacă anul ăsta e bun pentru vizitat. La anul cică se termină lucrările și atunci chiar o să rupă Timișoara, are un potențial enorm. Mai e de lucrat la fațadele multor clădiri, dar se rezolvă și asta în timp. Parcurile de acolo sunt super, unul din lucrurile pe care le caut mereu într-un loc nou. Am stat două nopți la un hostel super ok. Inițial plănuisem să stăm doar o noapte, dar ne-am distrat prea frumos cu niște străini și ne-am lăsat convinși să mai stăm o noapte de beție și dans. Am bătut mult la pas, am mâncat bun, mult și ieftin la Terasa Timișoreana. Un nene ne-a acostat și ne-a povestit despre una din piețele care erau în renovare – oameni de treabă.

Arad

Am tras o fugă și prin Arad ca să-l luăm la câteva picioare. Oraș frumos, aerisit, cu străzi ascunse, cu o tanti foarte simpatică într-o catedrală. Am stat însă prea puțin ca să scriu și altceva.

Oradea

Până să ajungem în Oradea era să ne tragă codul galben în jos prin inundațiile de pe lângă Arad. Era haos, multă apă, poliție, mașini blocate. Sandero a bătut la cwr orice mașină și-a trecut prin toate ca un erou mitic. Pe o ploaie dubioasă am descoperit clădirile din Oradea care sunt mult mai bine aranjate decât cele din Timișoara (din ce am apucat să vedem noi). Merită orașul, merită parcurs și cercetat.

Alba Iulia

Aveam de gând să trecem și pe la Salina din Turda, dar pentru că nopțile precedente ne-au venit de hac am fost lenți, ne-am mișcat prea greu pentru mărețul obiectiv. Am ales să nu mai trecem și să mergem direct spre Alba Iulia unde ne așteptau niște prieteni ca să ne arate cetatea. Dar stai să vezi, până acolo Claudiu a mai dat o gherlă în stilu’-i specific. Puteam să jur că acești prieteni stăteau în Blaj (oraș apropiat de Alba) pentru că fusesem la nunta lor acolo și-i asociam mereu cu Blajul, nu știu de ce nu m-am gândit mai departe și mai adânc. Și așa am stabilit un loc pe-o stradă, doar că vorbind la telefon am descoperit că noi eram în Blaj și ei în Alba. Na, drăcie, am făcut-o și p-asta. Ne-am întors spre Alba Iulia și totul a fost bine până la urmă. Am văzut cetatea care, da, e simpatică și de văzut. Am tras o tură cu bicicletele pe-acolo și am mâncat multă înghețată.

La un colț de stradă am găsit niște plăcinte magnifice, super bune! Am luat cât să ne-ajungă pentru o zi și jur că mai trec prin Alba Iulia pentru plăcintele alea. Nimic fancy, ci simplu și bun, s-au dus direct la inimă.

Hunedoara

Aici am revăzut Castelul Huniazilor care-i frumos, arată bine. Păcat de zona industrială în care e plasat, plină de dărâmături și distrugeri. Multe lucruri de îmbunătățit aici. Am mers la un fel de restaurant unde chelnerul era total aerian. Am vrut să le încerc papanașii, dar când i-am reamintit că i-am comandat s-a atacat și-mi arăta că de fapt nu i-am comandat, că nu-i apar pe foaie. Copilărie maximă, era să mă bufnească râsul la așa reacție din partea unui adult.

Sarmisegetuza Regia

Drumul din Hunedoara până la bine-cunoscuta Sarmisegetuza Regia e super frumos, de-abia aștept să-l fac cu bicla odată și odată. Am găsit mure, vaci nestingherite, drum într-o pantă agresivă, dealuri pline de poieni și păduri. Când am ajuns la locul cu pricina (ultimii 4 km sunt cam greu accesibili) un nene ne-a trimis la plimbare că se încheiase programul și nici de campat nu puteam acolo. Ne-am întors și-am găsit o super poiană la confluența a două râuri unde ne-am pus cortul. Am tras un foc (nu mi-am pierdut abilitățile de firestarter), am copt niște mere (dar n-am prea avut răbdare cu ele), am băut niște coniac și-am dormit super bine. Între timp am scăpat de niște gunoaie aruncate acolo, am consolidat locul de foc, am reparat un ciuciur stricat, mi-am găsit de treabă ca să las locul mai bun pentru ăia care vin după mine, ceea ce ar trebui să facă toată lumea.

A doua zi am mers la ruine. E frumos acolo, dar nimic cu adevărat impresionant. Din ce am înțeles există niște planuri de restaurare și refacere a ceea ce a fost odată acolo și e bine că locul e încărcat de istorie. Unii zic că și de ceva energii, dar nu știu ce să zic despre asta. E un loc de văzut totuși, te face să te gândești la cum or fi trăit dacii pe-acolo, cum s-or fi luptat cu cârnații ăia de romani și cum s-or fi killărit între ei. Îți stimulează imaginația, probabil că despre asta e vorba 😀 Ce m-a frapat e că nu ai pe ce să dai un ban grămadă acolo, niciun suvenir, nicio gogoașă – nimic. De ce!?

Sibiu

Am mers iar și la Sibiu în ultimele zi de roadtrip pentru că e ceva frumos și-ți dă mereu o stare generală de bine. Am stat la un hostel unde am auzit (pentru că n-am mai băut destul) cel mai frumos concert de sforăituri 😀 Am mers iar și-n Muzeul Satului pentru că n-aveam cum să nu fac asta, mă simt prea bine acolo. M-am plimbat într-o dimineață devreme pe străzile Sibiului, e momentul perfect pentru așa ceva, când e puțină lume și terasele încă nu s-au deschis. Vremea a fost perfectă, ziua a fost perfectă și s-a terminat cu o sticlă de vin.

A fost o săptămână frumoasă, o să mai merg așa că potențial există. Aș putea face asta mereu de acum încolo, să călătoresc fără să muncesc 🙂 Mai e cam o lună și ceva de sabbatical și o să mă bucur de ea așa cum m-am bucurat și de celelalte. Septembrie va veni cu o nouă provocare, aceea de a găsi niște oameni buni cu care să lucrez și să produc software. Până atunci însă să lăsăm lucrurile să curgă în voie, să fie veselie, să fie haos, să fie ce-o fi mai frumos.