Prin Septembrie am avut niște treabă pe la Timișoara și mi-am zis că asta este o ocazie extraordinară de a vedea niște locuri noi pe drum. Aveam ocazia de a ajunge rapid cu avionul acolo, însă varianta cu mașina mi-a surâs mai mult pentru că mi-a dat libertate de a configura ceva interesant pe drum. Cu entuziasm mi-am făcut niște planuri pentru weekend-urile lipite de săptămâna pe care aveam s-o petrec la Timișoara, iar ce e mai jos e primul weekend.

Anul ăsta am avut mai multe treburi (printre care și însurătoare) și am fost mai dezorganizat un pic, astfel încât am ajuns de puține ori pe munte. Mă simțeam cam vinovat, așa că am zis să fac o tură mai grea în ziua de vineri a drumului. După ce m-am învârtit nițel pe OpenStreetMap și mi-am făcut drumul orientativ către Timișoara, cea mai bună variantă mi s-a părut o ascensiune către vârful Parângul Mare (2519m), dus-întors în aceeași zi.

Am plecat din București într-o joi seară, fix după muncă. Am mers pe Valea Oltului, bucurându-mă de traficul destul de lejer, dar mai mult de culorile unei toamne prietenoase. M-am oprit de câteva ori pe drum, iar drept destinație am ales Hostel Voineasa, unde am și înnoptat. Locul a fost curat, liniștit, am dormit foarte bine în aerul tare de munte.

Dmineața a pornit devreme spre cabana Groapa Seacă, de unde avem să încep traseul. Dimineața a fost destul de răcoroasă, simțeam pentru prima oară în acest sezon cum îmi îngheață nasul. Am tot urcat pe valea râului Jieț până la Refugiul Agățat. Acolo am stat de vorbă cu un nene care lucra pe la refugiu, agreând amândoi că nimic nu se compară cu o noapte dormită în munte de unul singur. De aici în sus drumul s-a mai luminat, iar priveliștile începeau să se întindă lacome. Îmi fusese dor de stâncile astea agresive, de mirosul tare de brad, de vârfurile aflate la o distanță înșelătoare.

Odată ajuns la Lacul Zănoaga Stânei, m-am înfruptat din niște batoane cu gust ciudat, dar foarte consistente. După o pauză bine-meritată, am pornit la drum spre lacurile Roșiile și Lung. Pe drum am trecut pe lângă un nene la vreo 50 de ani care se re-apucase de mers pe munte după o viață de muncă, apoi cu un tânăr care părea că dormise pe undeva pe sus fără cort și care nu prea avea chef de vorbă. Traseul devenise abrupt, foarte pietros. Obiectivul meu, vârful Parângul Mare, se vedea deja undeva în dreapta, iar toate șansele pentru o priveliște de vis erau în favoarea mea. Cerul era aproape senin, fără șanse de vreme urâtă. Am ajuns și trecut de Lacul Mândra, apoi am făcut o pauză înainte de cea mai bruptă porțiune a traseului.

După vreo 20 de minute de urcuș aproape numai în patru labe, am ajuns în Șaua Gruiu. Aici am tras un chiot isteric, atent să nu mă fac chiar de râs în fața altor călători care se apropiau dinspre vârful Gruiu. Priveliștea era absolut fantastică, un premiu mult dorit după efortul destul de mare depus până atunci. După ce mi-am mai calmat entuziasmul, am pornit pe ultima bucată de drum spre vârful parângul Mare.

Din vârf se vedea totul :) Închipuie-ți pozele astea văzute pe viu, e greu de descris în cuvinte ce senzație am avut. Acolo m-am întâlnit cu niște cetățeni voinici cu care am discutat despre planurile mele pentru restul zilei. Inițial voiam să mă întorc pe același traseu, dar pe măsură ce trecea timpul parcă-mi părea rău să nu explorez și alte culmi pe drumul de întoarcere spre Groapa Seacă (unde aveam mașina). Am stat și-am cântărit, apoi m-am hotărât să o iau pe ocoliș, spre vârfurile Gruiu, Pâclișa, Leșul și Coasta lui Rus. De acolo coborât pe Șaua Curmătura Țiganului, urmând să iau o decizie acolo vizavi de coborârea spre Groapa Seacă sau Mânăstirea Jieț. Un plan fantastic, dar cam exagerat pentru câtă apă mai aveam la mine, un aspect vizavi de care am fost neglijent și din cauza căruia am suferit un pic.

Tot traseul a fost liniștit, cu priveliști din toate părțile. Odată ajuns în Șaua Curmătura Țiganului am început să resimt oboseala și am tot căutat în vale un drum mai scurt spre Mânăstirea Jieț. Se vedea unul destul de clar, dar care făcea un ocol amplu. Moment în care mi-am zis că e timpul pentru niște bălăureală și am luat-o drept pe valea unui râu sec în jos. A fost greu pe acolo, am mers numai printre boscheți și câteodată pe poteci făcute de animale pâncă când am dat de un drum forestier. L-am scurtat și pe ăsta, coborând spre Mânăstirea Jieț, la care am ajuns pe seară.

Ce traseu a fost ăsta! Lung, solicitant, cu traseu marcat, dar și bălăureală aiurea la vale. Eram destul de obosit, dar satisfăcut. Nu mai avusesem de mult timp parte de atâta liniște. Erau efectiv momente în care nu se auzea absolut nimic, o tăcere care nu te apăsa, ci te elibera. Tăcerea nimicului care nu cere nimic de la tine și căruia nu ai datoria de a-i oferi nimic.

Odată ajuns la mașină, m-am destins puțin, m-am schimbat și am pornit la drum spre următoarea cazare din Hațeg. Se înserase deja, iar pe drum nu se mai vedeau decât siluetele unor dealuri și munți din zona Petroșani, Crivadia, Ponor, Băiești. Vremea părea că vrea să se strice, dar deja nu-mi mai păsa prea mult. Îmi atinsesem obiectivul și fusesem răsplătit îndeajuns pentru ditamai efortul. Un rânjet îmi rămăsese pe față, uitat acolo de ultimele puteri ale mușchilor. Tălpile mă dureau, dar deja mă gândeam la ciorba agreată la telefon și care mă aștepta la cazare. Și la patul unde aveam să dorm nemișcat până dimineața.

Noaptea am visat un drum care nu se mai termina niciodată. Exact ca și al călătorului suferind de un veșnic dor de ducă.