Viața în România este tumultuoasă și foarte des frustrantă. Dacă nu ai hotărât să pleci definitiv prin țări străine, trebuie să găsești o metodă de a preveni albirea prematură. Ceva ce-ți aduce aminte să ai răbdare. Ceva ce te face să ai cât mai puține reacții emoționale la veștile proaste care tot circulă: proteste târzii, referendumuri inutile, schimbări de legi utile hoților, creșteri negative de salarii.

Metoda mea e să ies în natură. Când fac asta apele se liniștesc, gândurile se clarifică, deciziile devin mai evidente. Provocările devin mai concrete, așa că și soluțiile ajung mai la îndemână. Probabil toate astea au legătură cu aerul mai curat, cu relieful neregulat sau cu schimbarea mediului în sine.

O astfel de ieșire benefică am făcut pe la începutul anului. Am fost într-o tură foarte faină organizată de Ioan Stoenică prin Munții Buzăului. Ca de obicei, ritmul antrenant și oamenii compatibili au făcut din tura lui Ioan una pe care o să o țin minte. În două zile de weekend am explorat munții din jurul lacului Siriu pe 2 trasee pe care nu mai fusesem. M-am simțit atât de bine că și acum parcă simt în nări aerul rece și umed al acelui sfârșit de iarnă în curs de dezghețare.

În prima zi am trecut pe lângă tranșee din al doilea război mondial. Apoi am văzut a doua zi munții pe care fuseserăm cu o zi înainte. Spre deosebire de ziua precedentă, aveau acum culmile albite și atinse de nori. La un moment dat am dat de o turmă de oi unde un miel proaspăt fătat făcea cunoștință cu noua realitate. La baza barajului Siriu case vechi și aproape în ruină așteptau nu se știe ce.

Au fost două zile în care ne-am reconectat cu lumea în continuă schimbare din jurul nostru. Viața este mereu fascinantă. La fel și trecerea timpului care nu prea ține cont de dramele unui om sau ale unei națiuni. Dacă ești atent vezi semnele, dacă nu – nu contează. Timpul trece și-așa.