Acum ceva timp cineva îmi spunea de Doru Panaitescu cum că de circa un an de zile n-a mai prins un weekend în București. Mi se părea la momentul ăla ceva din altă realitate, să pleci în fiecare weekend mi se părea o corvoadă, o sursă de epuizare și o muncă mai solicitantă decât cea din timpul săptămânii. Azi nu mai țin minte când a fost ultimul weekend pe care l-am petrecut în București. Fără să-mi dau seama am luat-o pe urmele lui Doru și am plecat fără să mă uit înapoi către diverse locuri care parcă m-au chemat către ele. Cu oameni sau singur, am fost plecat mai tot timpul sub o formă sau alta și timpul a trecut nu repede, ci normal, așa cum trece el, cu durere de cot vizavi de planuri.

Acum ceva timp nu înțelegeam de fapt ce înseamnă să pleci și din cauza asta transformam plecarea într-o acțiune suprasolicitantă. Acum e în regulă, simt că mi-am descoperit stilul și mă simt confortabil cu pornirile mele lăuntrice de a pleca. E ceva în sânge care mă împinge mai departe către locuri de tot felul, noi sau vechi, impresionante sau doar liniștite. Și pe fundamentul ăsta al plecării îmi vin tot felul de idei și pare-mi-se că viața mi se așează așa încât sângele să-mi dicteze ceea ce am de făcut mai departe. E un sentiment super tare ăsta, senzația că nu te mai lupți cu lucruri logice, cu soluții optime, cu calcule și strategii predefinite, ci că te îndrepți cumva către acolo unde trebuie ca într-o hipnoză, ca într-un vis care n-are sens în timp ce se întâmplă, dar care are sens după ce se termină.

Sincer mă sâcâie tot zgomotul ăsta care se formează în jurul ideii de călătorit. De ce călătorim, cum alegem locurile, ce sunt de fapt călătorii, de ce să cunoști călători, cum știi că ești un călător nativ, de ce ne definește umblatul prin locuri, de ce să alegi un călător lângă tine, ce înseamnă ghiozdanul din spate? Nu am nevoie de toate astea, nu-mi trebuie explicații, nu mă interesează ce simt alții vizavi de asta. La mine e în sânge și ăsta e singurul lucru pe care am nevoie să-l știu. Sunt eu însumi într-o lume mică, dar adâncă, sunt ceea ce fac conform propriilor mele porniri. Le simt, le fac, le resimt, le adun, merg mai departe. Simt mai mult ca niciodată că da, sunt încă multe de învățat în față, dar mai ales că am descoperit și acumulat îndeajuns încât să-mi autosusțin eul. Eul, sunt mai conștient de el decât am fost vreodată 🙂