Ar trebui să scriu un jurnal de călătorie acum despre ultima excursie pe care am încercat s-o fac sâmbăta trecută. Dar n-am să fac asta pentru că a trebuit s-o retez de la jumătate și n-a ieșit o excursie veritabilă, așa cum mi-aș fi dorit. Am fost cu niște oameni buni în 3 mașini, dar eu unul am fost oarecum nevoit să plec mai devreme dintr-un motiv simpatic. Despre ăsta am să scriu, da. Sau na, ca de obicei, o să scriu introspectiv la nimereală despre ce-mi vine.

Plaiurile Buzăului sunt așa cum le știam: pustii, singuratice, timide, vrând parcă să se ascundă de ochii trecătorilor, de curiozitatea intrușilor. Observam într-o zi la un interviu pe-o hartă a României gaura de inactivitate care se întinde peste partea asta a țării, de parcă ar fi căzut un meteorit care-a îngropat totul. Apoi am mai văzut asta în Constanța pe-o hartă cu obiective turistice. În ciuda multor locuri frumoase și a atmosferei, Ținutul Buzăului zace sub indiferența și ignoranța celor care au datoria de a-l promova și a-l scoate în față în lume. Hărțile tac, drumurile zac, oamenii fac și desfac ca să-și întindă existența de pe-o zi pe alta, de la o lună la alta, ani în șir. E o tristețe aparte acolo, ceva ce-mi place să experimentez cu orice ocazie, o durere surdă care parcă te cuprinde când mergi aici. Parcă-s povești nespuse și lucruri ascunse, dar nu neapărat la modul conspirativ și misterios, ci la modul îngropării în timp. Când merg prin Buzău parcă mă presează mai mult ca oriunde greutatea timpului care a trecut peste locurile astea. Parcă ceva din trecut urlă către mine. Dar astea-s lucruri subiective; pentru cei mai mulți Buzău înseamnă lacul Siriu și Sărata Monteoru.

Sâmbătă am fost pe la Trovanți, pietrele cu forme ciudate de la Bozioru. Parc-ar fi sculptate de vreo mână, dar există explicații științifice pentru modul cum arată. Bineînțeles că e loc de imaginație și de teorii, dar mie-mi place să rămân la partea pragmatică. Acolo l-am cunoscut pe Cornel, un copil țigan care hălăduia în jur, și l-am convins să meargă cu noi pe traseu. Cornel are 10 ani și e un copil sărac, murdar, îmbrăcat în niște haine rupte, cu evidente probleme de limbaj. Are o cicatrice lângă ochiul drept – a luat-o odată la fugă cu un borcan de dulceață, s-a împiedicat și a căzut cu fața în cioburi. Ii lipsește groaznic orice fel de afecțiune și se lipește de oricine îi oferă câtuși de puțină. A stat numai pe lângă mine, iar eu am încercat să-l fac să se simtă bine cu noi pe parcursul zilei. I-am dat cozonac și l-am luat în cârcă pe-un maidan, lucru cu care evident nu era obișnuit (poate îți aduci aminte și de copilul de la Corbu). S-a cocoțat într-un prun ca să ne dea prune, moment în care de undeva din depărtare s-a auzit un glas: „Corneeel, dă-te jos din prun”. L-am pus să-mi deseneze ceva pe mașina plină de praf. Cornel e un copil simpatic, emblemă pentru soarta atâtor copii din familii sărace de la noi. Cocoțat pe trovanți, privea către un viitor incert, prăfuit. A rămas să ne vedem a doua zi, însă n-a mai apărut.

Apoi am mers la intrândurile rupestre de la Ruginoasa, niște încăperi în stâncă unde se pot observa diverse inscripții vechi peste care copiii locurilor au încărcălit Gigica + Costel. Locuri sălbatice pe care le-am pus pe lista de „a se merge cu cortul aici”. Seara am tăiat-o spre Plaiul Nucului, care nu era decât la vreo 20km distanță. Am urcat pentru prima dată pe-un drum dubios prin Goidești și-am ajuns într-un final acasă pe la apus de soare. Ca de obicei, am mâncat, am băut, am dormit și m-am simțit poate mai bine ca oriunde.

Dimineața am pornit pe același drum demn de offroad cu scopul de a ajunge la oamenii pe care-i lăsasem la pensiunea Runcosu (un loc frumos) ca să pornim spre Nucu. Pe drumul lent și anevoios trec pe lângă puține grupuri de oameni, trec de mini-satul țiganilor din Brăești. La un moment dat am dat de un tată țigan cu un copil și parcă mai era cineva cu ei. Aveau un cal și stăteau și se uitau la mașina mea fără să schițeze vreun gest. Doar ochii se uitau mari și goi, parcă zbătându-se, i-am văzut pentru că le-am tras ;i eu o privire adâncă. În timp ce mă gândeam la privirea lor ciudată am văzut niște pietricele sărind undeva în stânga mașinii. Zic „bă nu cumvaaaa…” și mă opresc să-mi arunc o privire pe lângă mașină. Ce să vezi? Cauciucul de pe stânga-față era ferfeliță. Făcusem pană și nu mi-am dat seama. Nici nu știu cum aș fi putut pe drumul ăla de țară, plin de pietre, plin de curbe. Ar fi trebuit să-mi dau seama că mașina trage stânga? Probabil, însă asta nu s-a întâmplat. Niciunul din oamenii pe lângă care am trecut nu mi-a făcut vreun semn. Și așa am fost nevoit să schimb roata pentru prima dată în istorie. Pe la mijlocul procesului a apărut și un nene care m-a supervizat și asta m-a asigurat că am făcut lucrurile cum trebuie. Așa se întâmplă și așa se învață lucruri anevoioase.

M-a marcat însă episodul cu chipurile ultimului grup de oameni pe lângă care am trecut, asta asociată cu lipsa lor totală de reacție. Erau pe stânga și au văzut că merg ca nebunul pe jantă și cu toate astea n-au ridicat nici un deget. Fără atitudine, fără o părere, fără curaj asistau la spectacolul vieții așa cum noi toți asistăm la spectacolul politic și economic al țării ăsteia. Cu fețele blocate și cu hăul din ochi, cu brațele legănându-se-n vânt, cu părul vâlvoi – reprezentau un tablou trist al societății. M-am văzut și pe mine acolo, printre ei, asistând neputincios la vreo cotitură istorică sau la vreun eveniment care a luat o întorsătură greșită. După ce am schimbat roata și-am luat-o din loc m-am tot gândit la asta și n-am putut să-mi scot din cap imaginea asta care mă bântuie și acum. Mi-am adus aminte de strigăt.

Ajuns la Bozioru m-am hotărât să nu mai continui excursia și să o iau spre București. Eram oricum de la bun început sub un deadline strâns (trebuia să ajung seara la 6 înapoi), iar acum trebuia să merg cu și mai multă grijă pentru că nu mai aveam roată de rezervă. Am ales să minimizez riscurile vizavi de mașină și de a nu ajunge la timp înapoi și am luat-o legal spre București.

A fost un week-end frumos pentru că a fost intens, chiar dacă lucrurile n-au ieșit chiar așa cum ar fi trebuit. Așa curge viața și e normal. Am să mă întorc la Bozioru și Nucu și-am să mă bucur din nou. Duminică seară am tras o tură prin Carol – se vedeau niște stele, care nici nu se compară cu cele de la Plaiu Nucului, desigur.