Joi i-am adus pe-ai mei în Bucureşti şi i-am ţinut captivi două zile cu ocazia absolvirii facultăţii de către soră-mea. Vremea ne-a cam fost potrivnică, aşa că toate planurile mele de locuri în care să-i duc au fost anulate. Însă a fost o experienţă nouă pentru ei, au văzut şi ei pe unde rulez treaba şi pe unde-mi stau. Statul la bloc la etajul 9 şi-a găsit un nou sinonim: „a sta la cucuiata” 🙂 Toată experienţa i-a obosit mai degrabă, dar au învăţat să aprecieze mai mult somnul liniştit de la ţară şi trezitul de cântat de cocoşi când au cunoscut ce înseamnă o noapte de somn în Tineretului, „la bulivar”. S-au îngrozit de trafic, zgomot şi aglomeraţie şi pe bună dreptate. Dacă stau şi eu să mă gândesc la câtă diferenţă este între cum am crescut şi cum cresc acum… mă apucă depresia.

Joi i-am adus, Vineri după ce am terminat cu evenimentul de la Haşdeu i-am dus. Iar sâmbătă, eheee, sâmbătă mi-am făcut pofta. Am făcut un roadtrip de unul singur pe Valea Buzăului, Nehoiu, Braşov, Fundata. Dar să începem cu începutul.

Prima mea ţintă a fost Pârscov, pe unde am trecut de foarte puţine ori şi unde se afla ceva ce voiam de mult să văd: casa memorială Vasile Voiculescu, acolo unde a copilărit omul cu care noi buzoienii ne mândrim. Acolo m-a întâmpinat o tanti ghid foarte amabilă care mi-a povestit şi mi-a arătat tot ce era de povestit şi arătat. Casa este simplă, bine aranjată ca să ilustreze atât momentele din viaţa lui Vasile Voiculescu, dar şi simplitatea arhitecturală şi de trai a casei ţărăneşti. Frumos, mi-a plăcut. Am şi o poză foarte sugestivă; aş zice că sper ca peste 50 de ani, când voi fi bătrân să am o poză tot aşa:

Am plecat încântat de acolo şi-ţi doresc aceeaşi încântare, aşa că mergi acolo dacă ai drum pe Valea Buzăului, poate trezeşte ceva frumos şi în tine.

Apoi, următoarea ţintă a fost blocul comunist în care am crescut în Nehoiu. Nu ştiu dacă am detaliat pe aici pe undeva: eu m-am născut în Nehoiu şi am stat acolo primii 3-4 ani din copilărie, într-un bloc pe care vag mi-l aduc aminte. S-au format câteva amintiri pe care le păstrez ascunse, îmi făcusem câţiva prieteni care s-au pierdut în negura timpului. Ei, de când am plecat din Nehoiu pentru traiul la ţară n-am mai trecut pe la blocul meu. Am vrut să fac asta acum. Blocul este mai la vale de catedrala recent frumos renovată, după ce cobori coasta pe care mi-o aduc foarte bine aminte de când eram ţânc. Locul s-a mai schimbat puţin, s-au făcut nişte garaje pe-acolo, un parc în locul şasiului unei maşini în care ţin minte că mă jucam toată ziua şi cred că s-a vopsit şi uşa de la scară 🙂 Dar blocul e acelaşi, bătrân, gri, tăcut. Un nene burtos scutură ceva şi se miră la mine care stau cu mâinile-n şold şi cu aparatul atârnat de gât. Am zăbovit puţin pe-acolo şi mi-am luat tălpăşiţa pentru a doua oară în istorie. Cine ştie, poate odată şi odată ne vom întâlni din nou.

Drumul mai departe pe Valea Buzăului este incredibil de frumos, mai ales după Siriu încolo. L-am făcut şi anul trecut de două ori, dar acum totul era de-un verde exploziv, cum nu l-am mai văzut.

Mă miram cu voce tare singur în maşină de ce mă înconjura din toate părţile. Prin Crasna, Zăbrătău, Întorsura Buzăului (unde tata a trăit o vreme în copilărie) sunt dealuri de o frumuseţe periculoasă pentru un şofer aflat la volan. M-am oprit de câteva ori ca să iau cu mine cât mai mult din ce vedeam, însă s-a întâmplat invers: o parte din mine a rămas acolo. O să mai trec altă dată să o găsesc şi să o iau înapoi. De căscat ce-am fost nici n-am făcut poze, dar e mai bine aşa, unele lucruri nu trebuie furate, trebuie lăsate cum s-au născut.

În drum spre Fundata am avut plăcerea să văd de la distanţă o ploaie peste Piatra Craiului, adică… uită-te la poză mai bine. Păcat că nu-s un fotograf aşa bun şi că nici un obiectiv mai potrivit n-avui, în realitate peisajul era magnific:

Am trecut rapid prin Braşov, aproape involuntar. Greşind un pic drumul spre Zărneşti unde voiam să ajung, mi-am zis că n-ar fi rău să mănânc ceva. Am mers rapid ţac-pac la Bella Musica unde am mâncat o supă de gulaş excelentă. Apoi tragedia s-a întâmplat: vrând într-un suflet să ajung la Vatra Ardealului să mănânc o îngheţată (sunt obsedat de îngheţată) văd afişul cum că în perioada x-y şandramaua este închisă. Adevărată tragedie, să ajung acolo şi cofetăria Vatra Ardealului să fie închisă… 🙁

N-am mai mers în Zărneşti până la urmă şi-am luat-o direct spre Fundata, de care mă leagă iar ceva nedefinit, agăţat de mine în vremea când am fost acolo de vreo două ori. Drumul prin Moeciu spre Fundata e bestial, nu-mi vine să cred că avem aşa plaiuri frumoase la noi. Ceva de vis, locuri în care să te-aşezi în fund şi să studiezi fiecare creastă a Pietrei Craiului sau a Bucegilor, sau casele din vale, din Moeciu de Sus. Frumos rău, m-a copleşit jumătatea de oră pe care-am petrecut-o acolo pozând sau pur şi simplu privind. Ce să-ţi mai trebuiască, cum să te mai vaiţi de grijile superficiale ale vieţii când vezi aşa ceva? Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine frumuseţea mă solicită 100%, nu mă pot gândi la vreo grijă când văd frumosul desfăşurându-se înaintea mea. Am mai simţit asta cu unele tablouri sau în copilărie cu vreo poezie; acum am simţit-o pe viu, acolo, la Fundata. Să-mi iau teren acolo şi să mă fac pustnic, să nu-mi iau teren acolo şi să nu mă fac pustnic… nu ştiu!

M-am întors pe Piteşti lăsând în urma mea un apus perfect şi peste 1000 de km parcurşi în ultimele trei zile. Acasă mă aştepta un Tineretului plin ochi de maşini parcate pentru concertul ăla din parc. Gălăgie, mulţi tineri la minte, ţipete, fum, muzici, claxoane. Of… I am not happy.