În weekendul ăsta prelungit am tras o fugă până la ţară. Ca de obicei, am mâncat şi dormit bine. Am tras şi-o scurtă expediţie pe la poalele celui mai înalt vârf din Masivul Ivăneţu, care nu încetează să mă surprindă chiar şi după atâţia ani de când „ne știm”. Ieri am reuşit chiar să descopăr și să mă caţăr prin nişte locuri mai ascunse. După ce am terminat îmi tremurau picioarele, aşa de înfricoşătoare erau hăurile prin care am trecut. Nu eram pregătit deloc, apă n-aveam (dar m-a liniştit un izvor), iar tenişii din picioare erau o glumă care-ţi poate cauza probleme. Am acum pentru (prima dată într-o perioadă lungă de timp) febră musculară, semn că urcuşul a fost solicitant. Ţânţarii m-au nenorocit ca niciodată, am picioarele pline de muşcături şi umflături.. Dar nu mă mai vait, a fost bine, a fost frumos şi-o să mă întorc pe traseul ăsta.

N-o să adaug prea multe poze, trebuie să mă limitez la esenţial de-acum. Prima: satul Ploştina prins pe furiş printr-un luminiş. A doua: un copac crescut printre bolovani pe abruptul pe care am urcat. A treia: ploaia care venea dinspre Gura-Teghii şi care m-a prins până la urmă.

După ce am terminat urcuşul şi-am ajuns în vârf m-a prins ploaia. Un tricou, o pălărie şi camera, atât aveam la mine. Am înfăşurat camera în tricou şi pălărie şi am luat-o la fugă spre casă. E super tare să alergi pe munte, în pielea goală 🙂 Atunci mi-am dat seama şi momentul acela s-ar putea să fie începutul unei noi prietenii cu muntele.