/ BUZAU

La pândă de animale

Când vedeam diverse fotografii cu animale sălbatice îmi ziceam că trebuie să fie incredibil de greu să le prinzi și trebuie să ai aparatură super performantă ca să ajungi la ele. Că trebuie să te duci în creierii munților, acolo unde animalele trăiesc în pace și înțelegere mâncându-se unele pe altele. Și, dacă ai noroc, poate le prinzi între mese ca să le fotografiezi cu camera ta super hi-tech și folosindu-te de super obiectivul cu super zoom.

Apoi am văzut și pe la Ioan Stoenică fotografii cu mistreți și cerbi și vulpi și tot felul de alte animale. Asta a adus tot conceptul mai aproape de pământ pentru mine, mi-am zic că nu trebuie să fii neapărat de la National Geographic și nu trebuie să ai neapărat ditamai echipamentul după tine ca să prinzi animale. Trebuie să mergi după ele, da, să te strecori ne-simțit, să le pândești. Și să ai noroc, bineînțeles, să îți încrucișezi drumul cu ele.

La mine la țară am mai văzut animale, mai ales căprioare. Coboară dimineața din munți prin poieni, unde-i iarba bună, deasă. De Paște am avut și eu noroc 🙂 Tot hălăduind am zărit de la distanță o căprioară (sau cerb). Am încercat să prind ceva cu-al meu Nikon D3000 cu kit-ul default 18-55, dar nu aveam nicio șansă, nu se deslușea nimic din poză. Și-am zis că dacă vreau să prind ceva trebuie să mă apropii cât mai mult de ea. Știam că-s foarte simțitoare și sperioase, așa că nu prea mi-am făcut speranțe mari. M-am dus pe furiș, prin niște boscheți, am sărit un gard și m-am pitulat pe după un maidan, totul în liniște deplină. M-am târât un pic pe burtă până am găsit un loc perfect. Și de-acolo am prins animalul. Pentru prima dată-n viață am pozat de aproape un animal sălbatic. Nu-mi venea să cred că sunt chiar acolo, lângă căprioara aia, și că pot să-i fac o poză așa de-aproape. M-a simțit la un moment dat, dar am stat perfect nemișcat tot declanșând frenetic. Apoi a sărit un gard, a luat-o printr-o grădină și-a fugit înapoi în pădure:

Ăsta a fost și episodul cu căprioara. Sau cerb mai tânăr, ce-o fi, pare cam mare pentru o căprioară. Acum poate înțelegi de ce îmi place atât de mult să merg acolo. Plaiul Nucului e ultima redută a sălbăticiunii de la sat, pe lângă el ai încă șanse să vezi animale sălbatice alergând libere și din proprie inițiativă 🙂 Trebuie păstrat și promovat cu cap lucrul ăsta de către noi, sătenii, că pe parte administrativă promovarea este fix zero. E păcat că e așa, dar asta e, tot mergem înainte.

A, era să uit, am mai prins și niște berze prin grădini. Probabil s-au așezat și ele puțin să se odihnească. La ele nu prea am avut noroc, am încercat să mă apropii, dar la un moment dat s-au speriat și și-au luat zborul. Nici eu n-am avut răbdare, am ieșit valvârtej din casă, așa dezbrăcat cum eram, ca nu cumva să-mi scape. În izmene și cu aparatul de gât cum s-ar zice, am tremurat puțin ascuns după garduri:

Îs mândru de pozele astea care, așa mediocre cum sunt din punct de vedere tehnic, au prins ceva inedit, întâmplarea momentului. Pe viitor poate o să caut mai mult momentele astea și o să fiu acolo, unde neîntâmplatul se întâmplă pentru scurt timp. Și-o să-l pozez, ha! 😀